În piață e plin de cireșe de mai. Cireșele de mai sunt cele mai bune nu pentru că sunt cele mai gustoase, ci pentru că te duc cu gândul la copilărie când primeai un buchețel de vreo 10 cireșe legate cu sforicică din banii pe care-i strângea bunicul în piață din vânzarea greblelor. Erau atât de bune și atât de scumpe pentru cât își permiteau pe vremuri oamenii încât nici nu puteai visa la mai mult. Era suficient să primești un buchețel de 10 cireșe, ca să-ți treacă gustul de iarnă, de compoturi, să știi că a venit primăvara. Iar primăvara, în mai bunicul venea la târg să vândă ce-a lucrat iarna : greble și furci de lemn. Umbla în cârje, una mare sub braț și un baston în cealaltă mână, fiindcă avea laba piciorului întoarsă din naștere. Era frumos, cu ochi mari albaștri de cer senin și-și ducea traiul, pe lângă pensia de contabil de cooperativă, prin meșteșugul lemnului. N-aș putea ști cum reușea pe vremea de demult, fără mașină, fără car, să strângă lemnul necesar și să-l prelucreze manual pentru a face greble de lemn și furci pentru fân și să-și aducă marfa când era ziua de târg la oraș. Când ieșeam de la grădiniță/școală mergeam la el în piață știind că din banii de greble îmi va lua cireșe. Doamne, ce bucurie … și ce gust aveau. Gustul muncii bunicului care a muncit o iarnă întreagă pentru asta. Eram privilegiate să primim darul muncii lui, iar el și buna aveau satisfacția smerită a omului simplu care aduce o bucurie nepoților. Nici noi nu îndrăzneam să cerem mai mult, dar nici el nu arunca cu banii câștigați cu greu, doar să ne vadă sătule de cireșe. Comparând cu bunicii de azi, care ar arunca toți banii doar doar să-l vadă pe nepot fericit, sătul și îndestulat cu tot ce n-au avut antecesorii lui, cred totuși că greu se vor putea impregna amintirile sacrificiului și cumpătării în generația nouă de copii.
Care își au rolul lor în evoluția fiecărui om.
Ce-mi mai plăcea să mă joc la mihei, căci așa se numea masa din lemn solid pe care erau aplicate dispozitivele tot de lemn care strângeau lemnul, îl fixau pentru a fi șmirgheluit, astfel încât coada greblei să fie fină, numa bună de întors în fân, sau să mă joc în fulgii de lemn proaspăt așchiați și în rumeguș fin. Acum am miheiul în pod. Mă tot gândesc cum aș putea să-l readuc la viață, să-i pun în valoare amintirea bunicului și a muncii lui, a caracterului și a determinării lui de a munci chiar invalid fiind. Bunicii mei erau oameni simpli de la țară, muncitori și răbdători, smeriți, care își acceptau condiția fără frustrări. Bunicii nu-i plăcea să stea pe uliță la bârfe cu vecinele și nici nu-i plăcea să se viziteze cu ele dacă nu avea treabă , dar așteptau mereu să-i viziteze mama sau noi sau să o audă măcar în fiecare zi. Nu cereau mult, dar ofereau exact cât era nevoie pentru o bună creștere și-o veșnică amintire.
Cireșele de mai apar pentru a nu-i uita în veci pe străbuni și pentru a retrăi frânturi de clipe dulci din copilărie. Iar greblele și furcile de lemn care umplu târgurile vechi trudite de țărani frumoși sunt dovada că oamenii simpli muncesc cu drag de câmp, de dealuri, de fân uscat, de viață.
Text publicat întâi aici :
Gloria Alexandru 