25 aprilie, Ziua internațională de Luptă împotriva alienării părintești

divorce-156444_640

25 aprilie, Ziua internațională de Luptă împotriva alienării părintești

Inițiată în Canada în anul 2005, a început să fie sărbătorită din 2011 și în state americane, ajungând să fie sărbătorită acum în peste peste 25 de țări.

Ce înseamnă alienarea parentala ? Conform art.1 al dispoziției Colegiului Psihologilor din România din 12 februarie 2016 fenomenul alienarii parentale/parintesti este recunoscut ca forma de abuz psihologic (emotional) sever asupra copilului, constand in activitatea de denigrare sistematica a unui parinte de catre celalalt parinte, cu intentia alienarii (instrainarii) copilului de catre celalalt parinte.

Menită să restabilească sau să echilibreze relațiile degradate ale părinților față de copii, această dispoziție va fi un mijloc de prevenție și sancționare a acelor părinți care au comportamente neconfome cu cerința, și până la umă cu bunul simț.

Și totuși, dacă a fost nevoie de o măsură de recunoștere oficială a ei, se presupune că există un fond sensibil pe această problemă ce  a dus la abuzuri.

Cum ajung oamenii așa ? Așa de orbi încât dacă au ajuns să divorțeze din diverse pricini de nepotrivire de caracter, după ce și-au împărțit furculițele, saltelele și ultimii bănuți, au transformat copilul în monedă de schimb, în cal de bătaie, în paravan sau troc.

Bun, admit că sunt oameni cărora li se închid canalele de comunicare, nu se mai pot ierta, nu mai pot conviețui. Dar copilul ale alte frecvențe pe baza cărora trebuie să comunicați.

Sunt și cupluri care în  războiul orgoliilor își aduc aminte că au un copil împreună pe care nu vor nici gând să-l mai împartă. Au împărțit tot, chiar și mobila de sufragerie dar nu admit că trebuie să împartă și copilul. Nu admit și nu înțeleg termenul de autoritate părintească comună, custodie comună cum ar spune americanii. Ei cred că produsul iubirii lor de altă dată e doar al celui în posesia căruia revine. Așa ca un trofeu câștigat din lupta lor.

Ei, nu-i așa, dragilor și dragelor. Copilul e comun, e al amândurora și nu e sacul vostru de box, nici paravanul dintre voi, nici psihologul de serviciu, nici prietena/prietenul vostru cel mai bun, și în niciun caz nu e duhovnicul voastru, pentru ca lui să-i spuneți toată amăreala ce e între voi. Nu se poate ca azi copilul să fie singurul care încasează durerea divorțului vostru doar pentru că voi, adulții, nu sunteți în stare să vă stăpâniți emoțiile și nu înțelegeți ce-i trebuie unui copil să se dezvolte frumos. El are nevoie de amândoi părinții și trebuie să păstreze legătura cu amândoi, chiar și cu părintele separat. Iar deciziile în ceea ce-l privește pe el trebuie luate ținând cont de interesul superior al copilului și nu ținând cont de orgoliile voastre personale. Pentru că la divorț doar soții divortează, copiii doar se separă de unul din părinți. Și lui nu-i ajunge din partea părintelui separat doar suma stabilită ca și contribuție financiară lunară, el are nevoie de prezență, de sfaturi, de afecțiune și de timp să-l asculți. Nu vrea să știe problemele și neajunsurile voastre ca soți, decât doar dacă crede, în naivitatea specifică copilului ce provine din părinți divorțați, că vă veți împăca. El vrea să știe doar că atunci când ia o nota mică sau mare, amândoi îi sunteți alături. Că atunci când vrea să meargă în excursia cu clasa, voi amândoi îi acordați încrederea că se poate descurca singur. Vrea doar să știe că atunci când colegii râd de el, sunteți acolo să-l ascultați, și nu să-i amplificați necazul de la școală. Vrea doar să nu simtă distanța la care voi l-ați pus față de părintele lui. Și nu-i faceți asta, aveți maturitatea necesară să puneți la o parte toate supărările ce au cauzat divorțul și mai mult chiar decât în timpul căsătoriei, să faceți în așa fel încât copilul să păstreze legătura cu părintele separat, și o legătură pe care v-ați dori să o aveți și voi dacă ați fi separați.

De regulă, fie intanțele judecătorești, fie părinții care aleg divorțul pe cale amiabilă, stabilesc locuința copilului minor după divorț la mamă. Probabil amândoi cred ca părinți, că locul copiilor e în primul rând lângă mamă. Dar vreau să cred și să sper că fiecare mamă care trece prin asta păstrează cele mai bune gânduri în creșterea copilului împreună cu tatăl copilului.

De ce-ar traumatiza un părinte propriul copil insinuându-i lucruri urâte despre tată/mamă sau de ce ar încerca unul din părinți să rupă relațiile dintre propriul copil și părintele său? În ce carte de psihologie scrie că-i e mai bine copilului fără un părinte în ecuație ? Bun, rău, cum ar fi…cum s-ar putea schimba în bine unul căruia îi tai orice șanse de a fi alături de copil, într-un fel sau altul ?

Nimic nu e mai trist decât un copil care tânjește după părintele lui, care visează că este iubit și apreciat de ambii părinți și care vrea doar să fie pace, liniște și iubire în jurul lui. Și e mai mult decât dreptul lui, să fie crescut într-un mediu sănătos, e datoria voastră, ca părinți, să-i oferiți ce i-ați promis când l-ați adus în lume.

Suntem răspunzători de bazele pe care le punem copiilor noștri, suntem răspunzători de traumele psihice la care îi putem supune prin neglijența, nepăsarea, dar mai ales prin orgoliul nostru. Iar copiii nu trebuie să plătească greșelile noastre de comunicare.

Textul meu de pe http://www.catchy.ro/tu-ai-divortat-de-tatal-lui-nu-copilul/93482

Sursa foto: pixabay.com

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s