A working mother

Femeile au dorit întotdeauna egalitate cu bărbaţii. Există o mulţime de ONG-uri care asta fac toată ziua. Luptă pentru drepturi egale între femeie şi bărbat. Pentru egalitate de şansă şi tratament. Pentru joburi dure în care să fie mai multe femei. Pentru a demonstra lumii că suntem egale cu ei.

Ce idioţenie… să lupţi azi pentru ceva ce-ţi răpeşte chiar atributul esenţial al fiinţei tale. Feminitatea. Să pierzi exact ce te face specială. Nu suntem egale cu bărbaţii şi nici nu trebuie să fim. Suntem deosebite faţă de ei,  ne-a dat Bunul Dumnezeu darul de a putea aduce viaţă. De a o purta în pântece. De a trăi cel mai minunat sentiment : maternitatea. Eu pentru asta nu vreau egalitate.  Asta e doar a mea.

Datorită egalităţii de şansă , de tratament am programat cu precizie matematică perioada perfecta în care aveam sa devin mamă. Aveam job-ul visat, întâlnisem cu mulţi ani înainte bărbatul perfect pentru mine. Eram căsătoriţi şi ca orice cuplu capitalist, dupa nunta am contractat creditul vieţii noastre pentru a ne putea amenaja casa bunicii pe care o primisem în dar.  Nu aveam să realizez  la ce povară financiară mă inhăţasem cu atâta dorinţă şi cu atâta siguranţă. Iar greutatea ipotecii aveam să o resimt mai grea decât tabla lindab ce acoperă căsuţa visurilor noastre. Devenisem la propriu angajatul perfect al băncii. Munceam şi muncesc în continuare pentru ea mai bine decât un angajat din front office sau un ofiţer de credite, muncesc lună de lună pentru ca primii bani făcuţi să-i depun în contul de rate. Lună de lună, an de an.  Şi au trecut de atunci 10 ani şi aştept să mai treacă încă cel puţin atâta.

pregnant-1126635_1280

Noi n-am fost surprinşi când a fost să rămân însărcinată, decât poate pentru că am rămas din prima. Am avut totuşi, în ciuda forţării destinului, o mână divină care ne-a purtat mereu de grijă. Am avut o sarcină minunată . Îmi pare rău că n-am scris atunci tot ce simţeam. Am valorificat la maxim toate stările pe care le trăiam. Mă pregătisem pentru sarcină cu toate analizele posibile şi imposibile, renunţasem la singurul viciu pe care îl aveam, cafeaua, pentru ca nici urmă de element nociv să conturbe cu ceva dezvoltarea micuţei vieţi în pântecele meu. Am descoperit ce uşor poţi să renunţi la ceva dacă ai un motiv suficient de important pentru tine. În loc de cafeaua de dimineaţă serveam fresh-ul de dimineaţă, proaspăt stors cu fructe şi legume. Cu sfeclă amestecată cu  citrice, cu orice avea proprietăţile de care avea nevoie micuţul omuleţ prin mine. N-am consumat toată sarcina băuturi carbogazoase, nici Pepsi, dar nu puteam renunţa şi la ciocolată. Asta se păstrează pentru zile bune şi în doze mici n-are cum să te facă decât fericită. Iar ce-ţi aduce fericirea ţie, o aduce şi puiului de om.

Privind în urmă la noi, văd doi tineri capitalişti, liber profesionişti cu ipotecă cât casa , aşteptând un copil. Fiind egali, câştigam împreună cât să ne plătim ratele, cheltuielile lunare şi câte ceva pentru noi. Ne-am fi descurcat cu un copil. Eram capitalişti. Doar că aveam să cunosc rapid care sunt „beneficiile” egalităţii. Dacă urma să rămân acasă cu copilul, măcar un an, aşa pentru sufletul nostru, egalitatea noastră de tratament nu era perfect compatibilă cu sistemul capitalist care mă vroia în rândurile clasei muncitoare.

Trebuie să ştii bine ce vrei de la viaţă. Vrei să munceşti, să câştigi bine ? Eşti liber să o faci. Dar asta înseamnă că n-ai dreptul la concediu pentru îngrijire copil. Veţi spune, cum ? Toată lumea are dreptul la concediul pentru îngrijire copil. Dreptul da, dar nu şi emolumentul dreptului . Pentru că vezi tu, în statul capitalist, femeia ce vrea egalitate de şanse, ce ştie că poate să câştige mult, cot la cot cu un bărbat, atunci când are o slăbiciune ca aceasta, dorinţa de maternitate, îşi dă seama că nu-şi permite să stea acasă.

Pentru că politicile statului la noi sunt de a profita la maxim de idealiştii care vor să muncească, doar pentru a asigura dorinţa oamenilor care n-au muncit niciodată sau din când în când până şi-au dat seama că nu-i de ei, de a-i forţa pe oamenii puternici şi angrenaţi în viaţa activă muncitoare să fie dependenţi de ea.

Iar dependenţa e de cele mai multe ori financiară. Pentru că, cel puţin în cazul meu, în care se regăsesc, cred , cu uşurinţă şi alte femei , dreptul la indemnizaţia de creştere a copilului este plafonat. Este plafonat cam la cât consideră Statul că meriţi, atât cât consideră el că n-o sa-ţi ajungă şi de rată şi de cheltuieli şi de crescut copil.

Aşa că, tu wonder woman, te trezeşti că nu te poţi bucura de cea mai frumoasă perioada a vieţii din plin, pentru că Statul te vrea la muncă. Şi mergi. Mergi la serviciu până în ultima zi de sarcină , când ai ultimul control şi uiţi să-ţi iei pachetul cu chitul pentru prelevarea celulelor stem pentru că zici că mai ai timp. Ai doar 37 săptămâni. Dar nu, timpul nu e al tău. Dar tu nu ştii încă asta. Timpul e al lui, al copilului, al clienţilor, al soţului, al Statului şi în final ce rămâne e timpul tău.

Măcar la atât a ajutat să fii atât de activă în sarcină, să mergi la serviciu până în ultima zi, să ajungi pe masa de control şi medicul să-ţi spună : „Nu aveţi dureri ? Sunteţi deja dilatată 3 cm. Vă internez până mâine să vedem cum decurge mai departe. Teoretic, mai aveţi încă timp.”

Nu rămâi. Cum să rămâi în clinică când tu ai la tine doar poşeta ? Pleci înspre casă, ştiind ca faci vreo 200 km de la clinica privată la care ai visat şi dacă e musai mai faci retur 200 , doar să ai la tine lucrurile pregătite, ce stau în geamantanul din dormitor. Totul bine până la km 50 când apar contracţiile. Nu spui nimic, doar nu doare, doar ce ţi-ai dat seama că ţi se contractă burta ca un pepene şi nu mai poţi sta liniştită decât întinsă. Te uiţi pe ceas, sunt oarecum regulate, cam la 5 minute interval. Poate te lasa. Dar dacă nu te lasă, rişti să naşti pe coclauri asistată de soţ, fără a avea nimic steril în maşină. Mai bine te întorci. Te internezi. N-ai baterie la telefon, pentru ca aveai doar în maşina, iar încărcătorul e acasă. E cam târziu deja, pentru că după distracţia de la clinică, a fost musai să mai dai o tură prin mall pentru cumpărături pentru bebe. Acum nu mai gaseşti nimic deschis , dar o să-ţi ia soţul ceva dintr-o benzinărie. Bagajele le vor aduce părinţii. Aştepţi. Reuşeşti chiar să dormi. Dimineaţa toată lumea se pregăteşte să nască, ne împărţim pe săli şi saloane şi dam startul la contracţii. Nimic. Încep să urc şi să cobor scările clinicii, dar e chiar plictisitoare operaţiunea, pentru că burta asta te dezechilibrează total. Mi se rupe apa. Yey…asta e semn bun, eu încă nu am nicio reacţie…dar încep să apară. Blank. Nu-mi pot aminti intensitatea durerii. Ştiu că era cea mai puternică din tot ce-am simţit vreodată , că mi-a fost atât de frică de epidurală şi că operaţiunea de croşetare a fost mai deranjantă decât naşterea. Tot travaliul a durat puţin. După 3 ore jumate eram în braţe cu minunea mea. Şi soţul era lângă noi. Cred ca atunci s-a îndrăgostit din nou. De data asta nu de mine 🙂

Aşa a venit pe lume fetiţa noastră. Am iubit-o din prima clipă. Şi am rămas impresionată de cum suntem creaţi si setaţi când mi-au pus fetiţa la sân la nicio oră de la naştere, iar ea, micul nostru pui de om, ştia să sugă. Avea instinctul de a se hrăni la sânul meu. Acel moment m-a făcut să nu renunţ la alăptat, să lupt, să suport durere, mastită, şi orice-ar mai fi fost, doar pentru a-mi hrăni copilul cu dragoste.

M-am bucurat de clipele cu ea concediul de sarcină şi lăuzie, 126 de zile. Apoi, am devenit TAXI – MAMA. Mergeam la serviciu şi când eram sunată, veneam la alaptat. Momentele de întâlnire la alaptat erau adevarate oaze de linişte pentru noi. Fugeam de clienţi, de probleme şi mă linişteam hrănind puiul de om. Iar puiul de om era fericit, chiar şi cu atât .

writing-1170146_1280

Stat nepăsător, ce smulgi copiilor mamele de la sân. Ce le vrei doar pentru tine, pentru a-i susţine pe alţii. De ce n-o laşi pe mama acasă ? De ce-o privezi de bucuriile pe care i le pot da? De ce nu-i dai contribuţiile înapoi pentru ca din banii ei să susţii ale 10 femei care nu lucrează ?

Să nu crezi că ai învins! O mamă poate să şi lucreze, să şi alăpteze, să facă ture prin oraş doar pentru a ajunge la timp pentru masa copilului, poate să şi crească un copil, poate să şi rezolve N probleme la telefon în tot acest timp şi să viseze să fie din nou mamă. În chiar aceleaşi condiţii. Doar să nu crezi că poţi fi stăpân pe tot. Pe viaţa lor nu vei putea fi.  Pe programul lor, poate. Dar viaţa lor aparţine altcuiva. Pe care n-ai putea nicicând sa-l controlezi.

Sursa imagine : https://pixabay.com

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s