După bureți

 

O Dacie albă, veche 1300 și două familii cu copii. Fără scaune de mașină speciale pentru copii. Sâmbăta. Era o zi numai bună de mers după bureți ( adică ciuperci, pentru necunoscători ). Părinții mei cu nenea Fl și tanti Ro mergeau constant după bureți. Culegeau pitoance (adică hribi), oiene, gălbiori și cuci. Eu cu soră-mea aveam cam 7-8 ani, iar Relu era mai mare ca noi cu vreo 8 ani ca și noi. Încăpeam cu toții într-o Dacie care uneori pornea din prima, alteori din mai multe încercări și plecam spre pădurile satelor din împrejurimi, tot într-un cântec și o voie bună. Nu pornea mașina, până nu începeam noi să cântăm.

Melodia preferată a dl Fl era Domnișoară, domnișoară. Îmi aduc aminte și acum textul : ” Era într-o fustă de piele/ Și se tot plimba alene/ la mine se tot uita/ de parcă mă provoca . – Domnisoară, domnișoară, ce program aveți diseară ? – Domnule, nu vă cunosc, întrebarea-i fără rost !” . Cânta toată mașina, să ne înțelegem. Ajunși la pădure, Relu mergea la pescuit, noi cu adulții după bureți. Măi, cum știau oamenii pe vremea aia să se bucure de natură, să se rupă de lume și să respire natura în cel mai natural mod posibil.

A căuta ciuperci în pădure ar trebui să fie un must do al zilelor noastre. Dacă vrei să te decontenezi, să simți libertatea pădurii, să uiți de zumzetul orașului și chiar de zumzetul propriilor gânduri, trebuie să faci asta. Dar puțini o mai fac ca pe vremuri. Văd acum activitatea asta ca o relaxare perfectă, de la cum începea la cum se termina. Fiecare cu plăsuța ori coșul său și un băț căutat la intrarea în pădure, ne risipeam în pădure în direcții diferite. Deși eram mici, pe vremea aia cunoșteam ciupercile. Acum n-aș mai avea curajul să mănânc ce culeg. Pe vremea aia mergeam foarte des după ciuperci. La fiecare ciupercă găsită, alergam la mama sau la tata să le arătăm ce-am cules și dacă e bolundă ( a se citi nebună ) sau nu. Și fiecare ieșire la cules de ciuperci se lăsa cu un picnic, fie făceam ceva la disc, fie doar tradiționala clisă friptă ( slănină), fie se prăjeau chiar ciupercile culese.

Am ajuns să cumpăr acum ciupercile  de la culegătorii care reușesc să se trezească cu noaptea-n cap și să străbată pădurea în căutarea unui produs mai bun și mai scump decât carnea.  Dar nu reușesc să-mi aducă în afară de hrană și starea copilăriei, nici bucuria sau satisfacția găsirii celei mai frumoase pitoance, nu reușesc să-mi capteze liniștea pădurii și nici foșnetul frunzelor întoarse în căutarea de ciuperci. Stările astea nu se pot cumpăra. Iar pitoancele fără bucuria produsă de culegerea lor parcă n-au același gust. Acum îmi pare o corvoadă să aleg și să curăț cantitatea de hrană cumpărată, căci nu s-a putut vinde la pachet și bucuria, relaxarea și nici liniștea pădurii. Asta e musai să o cauți singur. Și e atât de necesar să-ți faci timp să o cauți, să te plimbi prin pădurea care abia așteaptă să te asculte, abia așteaptă să te facă să-ți uiți grijle acasă, care te face să realizezi ce frumoasă e creația lui Dumnezeu și cât de puțin reușim să o valorificăm. Cât de puțin ne folosim de darurile naturii, de  brațele pădurii și de tratamentul pădurii.

Mi-e dor să merg la cules de bureți. Să simt pitoanca în mână și să o curăț în pădure printre frunze moarte . Mi-e dor de starea pe care ți-o dă plimbarea în pădure și răsplata pădurii că ai vizitat-o.
Să mergeți să cautați starea asta și ciupercile care vă plac. Garantez că rezultatul e mai bun decât ore bune de psihoterapie 🙂

Anunțuri