Am doi copii. O fetiţă minunată de aproape 6 ani şi un băieţel de aproape 4 ani. I-am programat, pe ceas, aşa cum programezi o vacanţă. Ba chiar ţinând cont și de vacanţa de după naştere. Am avut grija divină alături, care mi-a respectat programarea. A ieşit totul la marele fix. Nu înţelegeam şi-mi părea frustrant să aud alte cunoştinţe care încearcă ani de zile să rămână însărcinate. Nu-mi puteam imagina dezamăgirea lor lună de lună, văzând că totuşi nu s-a întâmplat nimic, deşi s-au iubit ca-n filme. Nu-mi puteam imagina cum reuşesc să treacă peste această neputinţă. Trebuie să fie femei cu adevărat puternice.
Eu n-am fost. Probabil cineva ştia exact cât pot duce. Iar când faci o astfel de programare, o faci inevitabil atunci când casa, maşina şi jobul au fost deja bifate din listele de „Must Do”. Ehei… de-aş fi avut atunci mintea de acum! Facem oricum alegeri grele la vârste nepotrivite, lipsite de experienţă, şi tocmai făcându-le constaţi cât şi unde ai greşit.
Nu programarea a fost problema, ci alegerea de după. Atunci când, după o sarcină uşoară în care am fost la muncă până înainte să nasc, am ales să stau acasă cu copiii doar concediul de sarcină şi lăuzie. 126 zile. Luate toate, cum era firesc, după naştere. În concediul de îngrijire copil n-am intrat, deşi mi-aş fi dorit nespus măcar un an acasă cu omul în miniatură, pentru că indemnizaţia era plafonată la o sumă egală cu rata bancară pe care o aveam. Iar restul resurselor financiare aduse în comunitate nu ne-ar fi acoperit cheltuielile pe care le presupune un bebeluş şi întreţinerea noastră.
N-aş fi crezut niciodată că o bucată de material de două palme poate să coste cât o bluză pentru adulţi. Şi nici că o pereche de pantofiori pentru un an pot să coste cât o pereche de pantofi cu toc numai buni de tocit la serviciu. Şi nici că scutecele se epuizează atât de repede. 
N-am fost o mamă indiferentă, nu mi-am abandonat copiii, nu i-am lăsat 10 ore cu bona sau bunica. Dar am lipsit de acasă în intervalul 9-14.00, zi de lucru, timp în care copilaşii stateau cu bunica. E importantă legătura de famile. Şi e important ca micuţii să-şi facă legăturile afective şi cu bunicii. Veţi spune, ce te plângi? Ai avut parte de doar câteva ore lipsă de acasă şi mai şi veneai să alăptezi o tură când plângeau cei mici? Ai fost o fericită… da. Mai bine spus, o obosită.
Noaptea mă trezeam la alăptat, pentru că aş fi luptat până în pânzele albe să pot măcar atât să le ofer copiilor mei, lovindu-mă de toţi pereţii până în camera lor, pentru că eram de principiul că bebe trebuie să se obişnuiască să doarmă fără mine. Acum constat că obişnuinţa asta de a dormi în camera lor a ţinut cât timp dormeau în ţarc, iar de când au fost mutaţi în patul mare, n-au dormit niciunul neadormiţi de noi. So… it doesn’t work this way. It’s not your way… it’s baby’s way.
Şi ce-au câştigat copiii de pe urma prezenţei mele după job? Au câştigat o mamă obosită, care vorbea întruna la telefon, chiar şi când alăpta şi care continua de acasă munca lăsată la birou. Mai exact? O mamă care nu are răbdare să stea doar să se joace cu ei în orice moment al dezvoltării lor, care, dacă avea o zi proastă la birou, uita să lase acolo amărăciunea, o mamă secătuită de copilărie.
Pentru ce s-o fi gândit cineva să stabilească un concediu de creştere şi îngrijire copil, oare? Nu tocmai pentru ca mama să poată fi liniştită şi să-şi construiască zi de zi relaţia cu copilul ei? Nu pentru a învăţa împreună cu bebe jocurile şi pentru a-i descoperi lumea treptat?
Of, cât mi-aş fi dorit şi eu să n-am grija serviciului şi să mă dedic doar copilului! Mă amăgeam atunci că statul acasă te plafonează, te face să-ţi iei câmpii, să fii rupt de contactul profesional şi să te simţi scos din uz. Asta o susţineau toate celelalte femei care au ales la fel ca mine.
Pe naiba! Acum îmi dau seama că nu m-aş fi plafonat, ci aş fi exploatat la maximum o altă latură a mea. Aceea de mamă, care mă întregeşte. Nu mi-aş fi luat câmpii, pentru că am avut cei mai cuminţi copii, cei mai ascultători. Nu aş fi putut să-i resping şi să mă duc nebună de acasă. Le-aş fi mulţumit zi de zi pentru ceea ce m-ar fi învăţat ei pe mine. Mi-aş fi testat limitele, aşa cum mi le testează ei acum. N-aş fi fost ruptă de contactul profesional total pentru că aş fi continuat să interacţionez cu colegii din domeniu şi aş fi avut acces la net. Aş fi fost recunoscătoare, însă, că nu trebuia să încerc eu primele modificări legislative în domeniu şi s-ar fi creat o practică unitară pe când m-aş fi întors. Nu m-aş fi simţit scoasă din uz, ci mi-aş fi înţeles menirea de mamă. Pentru că nu clienţii îmi vor duce mai departe numele, ci copiii mei prin educaţia primită.
Acum îmi e mie mai greu pentru că lipsesc câteva cărămizi pe care ne-am fi clădit relaţia. Acum mi-e mie mai greu pentru că ritmul meu de lucru e altul, iar nevoia lor de atenţie şi îndrumare e mai stringentă. Acum trebuie să recuperez momentele când mi-aş fi călit răbdarea pentru a fi în tandem. Acum trebuie să fac de două ori mai mult decât dacă aş fi ales să stau măcar un an, dacă nu chiar doi ani, acasă, cu copiii.
Şi dacă ar fi să recomand cuiva acum ce să aleagă, aş spune să aleagă să se bucure la maximum de perioada concediului de maternitate, pentru că e baza relaţiei mamă-copil de mai târziu.
Iar dacă va fi să mai am un copil, mi-aş rezerva fără doar şi poate un timp de pauză de la cotidianul profesional pentru a trăi maternitatea.
Textul a fost publicat și apreciat aici :
Sursa foto : http://www.catchy.ro
Gloria Alexandru 