Mai bate toaca-n oraș ?

toaca

Pe vremea copilăriei mele într-un oraș mic de provincie, eram chemați la biserică prin toacă. Noi, tinerii… În joia mare tinerii din oraș urcau treptele bisericii din deal pentru a bate toaca. Se organiza concurs de bătut toaca. Nu exista fecior în urbe să nu fi bătut toaca la biserica din deal. Noi, fetele, doar asistam spectacolului, fără a ne da seama atunci că sunetul ei puternic, sacadat va rămâne impregnat în conștiința noastră creștină ce avea să ni se descopere mult, mult mai târziu.

Pe vremea aia nu exista copil să nu meargă la biserică în Săptămâna Mare. Nu pentru că am fi simțit și înțeles prea mult din slujbă, dar mergeam pentru ritualul bătutului de toacă, pentru că acolo ne întâlneam toți prietenii, colegii, cunoscuții. La slujbă stăteam doar când se înconjura biserica, în rest eram la toacă.

Iar sunetul ei, chemarea ei a rămas în amintirea mea, în sufletul meu, în conștiința mea  și cu cât o resimt mai vie, cu atât ea se stinge mai tare.

Azi nu mai sunt copii să bată toaca. Azi nu se mai înghesuie să stea la rând să-i învețe meșteșugul. Azi, dacă o mai bat câțiva din când în când pare să-i supere zgomotul ei, să nu-l priceapă, să nu-l accepte.

Obiceiurile încep să se stingă la oraș și trebuie să fugi în vârf de munte în sate risipite să cauți să trăiești bucuria învăluită cu tristețe și nădejdea ce ți-o transmite toaca. Sunetul ei profund. Ăla pe care acum îl decriptezi…e ca și cum ai fi memorat un text în copilărie și abia acum îi înțelegi semnificația. Acum, după ani și ani înțelegi rostul și semnificația tradițiilor. Dar nu-i târziu și nu-i întâmplător. E ca o sămânță pusă la încolțit care abia acum rodește. Și n-a încolțit până acum pentru că nu i-ai dat ocazia, ai lăsat terenul arid, în care era imposibil să se lege ceva.

Și cândva, cumva, deloc întâmplător se face click. Pentru că ai vrut să înțelegi mai mult, să cauți adevărul și să reacționezi conștient la chemarea bisercii. Să înțelegi de ce glasul de toacă te răscolește.

Săptămâna patimilor începi s-o înțelegi altfel după ce-ai parcurs drumul crucii din Iersusalim, după ce ai văzut sângele Mântuitorului impregnat în pietrele ce stau mărturie, atât la Pretoriu cât și la locul biciuirii, gata să strige lumii : chiar nu pricepeți ??!! Pietrele au fost spălate de evrei cu cele mai bune soluții de curățare dar niciuna n-a putut înlătura culoarea sângerie a petelor din piatră, deși restul de piatră s-a curățat perfect. Piatra din Sfântul Mormânt deși se schimbă la un anumit interval de timp, pe marmură apar din nou urmele de sânge ale Mântuitorului. Acum când asculți toaca, parcă vezi biciuirile Mântuitorului și cuiele ce i-au străpuns mâinile și n-are cum să nu te răscolească altfel Paștele.

Orice creștin e dator să-și cunoască credința, la fel ca orice alt om ce aparține altui cult religios. Nu se poate să parcurgi, adult fiind, totul mecanic, ca în vremea copilăriei. Are rolul său și parcurgerea mecanică a anumitor practici, dar la maturitate se cuvine să depui eforturi să înțelegi despre ce e vorba de fapt, care e datoria ta și față de Cine o ai. Să crezi că prin simpla prezență din an în Paști tu ți-ai făcut datoria față de biserică, ai semnat condica și ești liber să te întorci la alte tale cotidiene treburi, înseamnă superficialitate și uneori chiar fățărnicie.

Nu mai suntem copiii care mergem doar să ascultăm toaca, acum suntem adulții care îi înțelegem plânsul, suntem adulții care ne conștientizăm condiția și rolul în biserică și societate. Sau ar trebui măcar s-o facem.

E un timp potrivit pentru toate, sunt sigură de asta.

Și-aștept să-mi crească feciorul să-l pot învăța să bată toaca, să țină minte cât a trăi că e chemarea sfântă la rugăciune. Pentru ca pe când va deveni adult să tresară la glasul toacei din Săptămâna Mare și să caute să-i înțeleagă sensul și plânsurile.

Și-mi pare rău că n-am învățat când am fost mică să împestresc ouăle roșii cum se face pe la noi, să pot s-o învăț pe cea mare meșteșugul ăsta. Dar sper ca ea să aibă mai multă îndemânare decât mine și să învețe meșteșugul de la alții, pentru că măcar acesta n-a dispărut nici măcar din oraș.

Iar când auziți toaca de la Biserică, să nu credeți niciun moment că se bate fără rost, căci va trezi în fiecare la momentul potrivit, exact răspunsul ce suntem datori să-l dăm.

Sărbători binecuvântate vă doresc!

Text publicat aici:

http://www.catchy.ro/mai-bate-toaca-n-oras/93558

Sursa foto : http://www.catchy.ro

25 aprilie, Ziua internațională de Luptă împotriva alienării părintești

divorce-156444_640

25 aprilie, Ziua internațională de Luptă împotriva alienării părintești

Inițiată în Canada în anul 2005, a început să fie sărbătorită din 2011 și în state americane, ajungând să fie sărbătorită acum în peste peste 25 de țări.

Ce înseamnă alienarea parentala ? Conform art.1 al dispoziției Colegiului Psihologilor din România din 12 februarie 2016 fenomenul alienarii parentale/parintesti este recunoscut ca forma de abuz psihologic (emotional) sever asupra copilului, constand in activitatea de denigrare sistematica a unui parinte de catre celalalt parinte, cu intentia alienarii (instrainarii) copilului de catre celalalt parinte.

Menită să restabilească sau să echilibreze relațiile degradate ale părinților față de copii, această dispoziție va fi un mijloc de prevenție și sancționare a acelor părinți care au comportamente neconfome cu cerința, și până la umă cu bunul simț.

Și totuși, dacă a fost nevoie de o măsură de recunoștere oficială a ei, se presupune că există un fond sensibil pe această problemă ce  a dus la abuzuri.

Cum ajung oamenii așa ? Așa de orbi încât dacă au ajuns să divorțeze din diverse pricini de nepotrivire de caracter, după ce și-au împărțit furculițele, saltelele și ultimii bănuți, au transformat copilul în monedă de schimb, în cal de bătaie, în paravan sau troc.

Bun, admit că sunt oameni cărora li se închid canalele de comunicare, nu se mai pot ierta, nu mai pot conviețui. Dar copilul ale alte frecvențe pe baza cărora trebuie să comunicați.

Sunt și cupluri care în  războiul orgoliilor își aduc aminte că au un copil împreună pe care nu vor nici gând să-l mai împartă. Au împărțit tot, chiar și mobila de sufragerie dar nu admit că trebuie să împartă și copilul. Nu admit și nu înțeleg termenul de autoritate părintească comună, custodie comună cum ar spune americanii. Ei cred că produsul iubirii lor de altă dată e doar al celui în posesia căruia revine. Așa ca un trofeu câștigat din lupta lor.

Ei, nu-i așa, dragilor și dragelor. Copilul e comun, e al amândurora și nu e sacul vostru de box, nici paravanul dintre voi, nici psihologul de serviciu, nici prietena/prietenul vostru cel mai bun, și în niciun caz nu e duhovnicul voastru, pentru ca lui să-i spuneți toată amăreala ce e între voi. Nu se poate ca azi copilul să fie singurul care încasează durerea divorțului vostru doar pentru că voi, adulții, nu sunteți în stare să vă stăpâniți emoțiile și nu înțelegeți ce-i trebuie unui copil să se dezvolte frumos. El are nevoie de amândoi părinții și trebuie să păstreze legătura cu amândoi, chiar și cu părintele separat. Iar deciziile în ceea ce-l privește pe el trebuie luate ținând cont de interesul superior al copilului și nu ținând cont de orgoliile voastre personale. Pentru că la divorț doar soții divortează, copiii doar se separă de unul din părinți. Și lui nu-i ajunge din partea părintelui separat doar suma stabilită ca și contribuție financiară lunară, el are nevoie de prezență, de sfaturi, de afecțiune și de timp să-l asculți. Nu vrea să știe problemele și neajunsurile voastre ca soți, decât doar dacă crede, în naivitatea specifică copilului ce provine din părinți divorțați, că vă veți împăca. El vrea să știe doar că atunci când ia o nota mică sau mare, amândoi îi sunteți alături. Că atunci când vrea să meargă în excursia cu clasa, voi amândoi îi acordați încrederea că se poate descurca singur. Vrea doar să știe că atunci când colegii râd de el, sunteți acolo să-l ascultați, și nu să-i amplificați necazul de la școală. Vrea doar să nu simtă distanța la care voi l-ați pus față de părintele lui. Și nu-i faceți asta, aveți maturitatea necesară să puneți la o parte toate supărările ce au cauzat divorțul și mai mult chiar decât în timpul căsătoriei, să faceți în așa fel încât copilul să păstreze legătura cu părintele separat, și o legătură pe care v-ați dori să o aveți și voi dacă ați fi separați.

De regulă, fie intanțele judecătorești, fie părinții care aleg divorțul pe cale amiabilă, stabilesc locuința copilului minor după divorț la mamă. Probabil amândoi cred ca părinți, că locul copiilor e în primul rând lângă mamă. Dar vreau să cred și să sper că fiecare mamă care trece prin asta păstrează cele mai bune gânduri în creșterea copilului împreună cu tatăl copilului.

De ce-ar traumatiza un părinte propriul copil insinuându-i lucruri urâte despre tată/mamă sau de ce ar încerca unul din părinți să rupă relațiile dintre propriul copil și părintele său? În ce carte de psihologie scrie că-i e mai bine copilului fără un părinte în ecuație ? Bun, rău, cum ar fi…cum s-ar putea schimba în bine unul căruia îi tai orice șanse de a fi alături de copil, într-un fel sau altul ?

Nimic nu e mai trist decât un copil care tânjește după părintele lui, care visează că este iubit și apreciat de ambii părinți și care vrea doar să fie pace, liniște și iubire în jurul lui. Și e mai mult decât dreptul lui, să fie crescut într-un mediu sănătos, e datoria voastră, ca părinți, să-i oferiți ce i-ați promis când l-ați adus în lume.

Suntem răspunzători de bazele pe care le punem copiilor noștri, suntem răspunzători de traumele psihice la care îi putem supune prin neglijența, nepăsarea, dar mai ales prin orgoliul nostru. Iar copiii nu trebuie să plătească greșelile noastre de comunicare.

Textul meu de pe http://www.catchy.ro/tu-ai-divortat-de-tatal-lui-nu-copilul/93482

Sursa foto: pixabay.com

Hai, spune-mi, ce-i în sufletul tău?

woman-546207_1280

 

 

Am citit zilele trecute un citat care avea următorul mesaj : Dacă somnul nu te odihnește, înseamnă că sufletul ți-e obosit. Nu mai găsesc nicicum cine era autorul citatului, dar mi-a plăcut teribil de mult.

Alergăm mereu. Nu la jogging din pacate, dar simțim că alergăm prin viața de zi cu zi. E singura constantă. Lipsa timpului și alergarea înspre casă, înspre grădiniță, școală, serviciu, ședințe, cumpărături și  N alte lucruri . Cât din timpul zilnic îl rezervăm pentru sufletul nostru ? Cât rezervăm măcar pentru starea de sănătate, de echilibru a corpului nostru ? Spre ce alergăm atât ? Când obosim ?

Mi-a plăcut foarte mult concluzia conform căreia dacă somnul nu te-a odihnit, nu trupul este obosit, ci sufletul. Că la câtă oboseală acumulăm, nici somnul nu ne mai odihnește. Ne trezim obosiți. Și oare oboseala asta de dimineață în ce-și are originile ? Să fie oare în faptul că sufletul nu ți-e odihnit? Că ai făcut totul pentru ambalajul ăsta de trup, pentru lucrurile materiale, dar nu ți-ai rezervat timp mai deloc pentru suflet.

Când vibrează la ce vibrează ?

Ca să funcționăm la capacitate maximă avem nevoie de echilibru între trup, cuget și suflet. De trup, de aspectul fizic, ne îngrijim, dar nici de ăsta destul. Nu suntem decât puțini conștienți că e imperios necesar azi să avem azi un stil de viață sănătos pentru un mâine târziu. E liber azi la orice, se găsesc orice fel de produse, în orice sezon, din orice colț al lumii. Nu mai mâncăm specific zonei noastre geografice. Nu mai mâncăm sănătos. Și când o facem suntem înșelați, cel puțin în materia legume-fructe, unde nivelul de pesticide admis pentru aceste alimente nu este constant și temeinic verificat. Și trupul la un moment dat s-ar putea să cedeze, să dea reacții adverse care să ne facă să renunțăm la produsul respectiv, sau poate să acumuleze în el toate toxinele pe care nu le-a putut filtra și procesa și la un moment dat să se dezvolte într-un fel de … corp străin în tine, care vrea să preia controlul. Și dacă se întâmplă asta, să știi că de cele mai multe ori ia controlul vieții tale întregi. Cu bune, cu rele,  fără a te întreba dacă e loc pentru 2 la cârmă. Încet, încet îi vei recunoaște de companion.

Dar nu despre trup vreau sa vorbesc…vezi cum îți poate capta atenția doar el ? Vrei să vorbești despre suflet și te afli vorbind despre trup…of, of.

Ce-ți bucură sufletul ? Iubirea, pasiunea, credința, frumosul, literatura, pictura, florile sau ce ?

Orice ar fi, oprește-te din orice faci și gândește-te foarte bine la asta : ce anume te relaxează atât de mult încât simți că ești odihnit sufletește și poți să continui viața zburând ? Caută în amintirile tale când ai fost cel mai fericit . Găsește sentimentul care ți-a adus echilibru sufletesc și fructifică-l. Fă-ți timp de sufletul tău în fiecare zi, pentru ca după somn să te trezești odihnit.

Cred cu tărie că fiecare dintre noi ne refugiem într-o lume a noastră în care găsim relaxarea sufletului. Alții pescuiesc, alții pictează, unii scriu, alții cresc flori rare, unii citesc mult,  alții se plimbă în natură, unii descoperă că au talent în fotografie, alții se joacă în parc și construiesc castele mari de nisip propriilor copii, alții se roagă și vizitează mănăstiri, căutând odihna supremă a sufletului.

Orice vă odihnește sufletul, fructificați. Nu lăsați o zi fără să-l hrăniți cu ce-i place.

Cum știi că hrana pentru sufletul tău e cea potrivită și e suficientă ?

Atunci când constați că activitatea ta nu face rău nimănui. Pentru că ceea ce face bine sufletului tău nu poate dăuna celor din jur sau terților. Pentru că sufletul e bun, e dat de Dumnezeu și pentru că asupra lui nu prea ai tu controlul. Trebuie însă să încerci să-l înțelegi, să vezi ce-i place, să descoperi cum funcționează. Pare mai complicat decât este de fapt. Și-i trebuie de fapt, atât de puține lucruri.

Eu iubesc zilele calde de primăvară când pot ajunge în natură. La livadă. Să stau liniștită pe jilț între flori de măr. Să ascult zumzetul albinelor care nu mai prididesc cu culesul nectarului. Să urmăresc copiii cum aleargă suflând păpădii, să-i văd bucurându-se de iarbă. Iubesc florile, pe fiecare după numele său, dar una în mod special. Răsplata mea pentru îngrijirea lor e dată de florile ce mi le oferă. Chiar dacă târziu, dar atunci când apar, le-aș face poze și le-aș lăuda tuturor, ca pe niște copii cuminți. Mi-ar fi plăcut să am talentul tatălui meu la pictură, să pot reda pe pânză ce-mi place din natură. Nu-mi sunt suficiente fotografiile, parcă nu-i destulă muncă în spatele lor. Și totuși,  fotografii pasionați reușesc să transpună în fotografii chiar și ce ochiul nu vede. E senzațional să descoperi lumea lor.

Am o prietenă care cântă la pian. Asta o liniștește pe ea, asta îi odihnește sufletul. Și ori de câte ori e obosită, înainte de a se trânti în pat, se așează la pian și cântă cu ochii închiși piese numai de ea știute. Apoi își odihnește și trupul . Parcă e mai ușor acum.

O alta pictează. Frumos. Nu-și face suficient timp pentru asta, dar după ce o face, parcă radiază.

Un prieten aleargă. Nu are nevoie de nimic altceva decât să-și consume toată energia negativă alergând. Lăsând cu fiecare pas în urmă stresul. Fiecare adiere de vând îi eliberează simțurile și astfel alungă orice gând rău.

Vecina mea și-a făcut o grădină de legume. În fiecare zi, după serviciu, e printre legumele ei și le bibilește. Pare să lucreze, dar se relaxează. Soțul său merge la pescuit, e extrem de fericit când se întoarce chiar dacă n-a prins decât niște cleni mici cărora le-a dat drumul înapoi în râu. Spune că susurul apei îl face să vibreze altfel.

Eu am început de curând să scriu câte-un text, așa să-mi omor timpul, să nu las gândurile astea să moară. Și-mi face bine. E ca și cum aș avea cel puțin un prieten cu care să vorbesc, care mă ascultă chiar și când e la serviciu. E ca un exercițiu recomandat de psiholog.  Dar florile vor fi mereu oaza mea de liniște… acolo printre ele voi putea să simt cum mi se odihnește sufletul. Iar copiii, copiii când se joacă și le auzi glasurile cristaline râzând, când se îmbrățișează și când îi vezi cum au grijă unul de altul, simți cum ți se umple sufletul de bucurie. Iar bucuria asta te odihnește orice-ar fi.

Dacă ați ști că întâi și-ntâi ar trebui să avem grijă de sufletul nostru, să-l hrănim cu lucruri pozitive, pentru ca apoi să fie și corpul în echilibru, nu-i așa că i-ați acorda mai mult timp ? Să fii în feng shui, cum ar zice alții. Zen.

 

 

Textul a fost publicat aici :

Hai, spune-mi… ce-i în sufletul tău?

children-359171_1280

Putem negocia puțin ?

coins-1015125_1280

– Îmi daţi voie să vă subevaluez competenţele profesionale ?

Cred că preţul solicitat pentru acest serviciu este mult prea mare. Eu nu cred că un astfel de serviciu poate să coste atât.  Hai, mai faceţi o reducere, aşa să mă simt eu bine pe banii  mei . Nu mă interesează cheltuielile dumneavoastră interne pentru a-mi oferi acest serviciu, eu sunt obișnuit să nu dau niciodată cât se cere, să-i demonstrez omului că pe banii mei eu am ultimul cuvânt. Hai, mai lasă din preț.

Câţi dintre cei care lucraţi în servicii ( şi nu mă refer aici la serviciile de informaţii 🙂  ) aţi auzit replica : Care e ultimul dumneavoastră preţ ? Putem negocia puţin ?

De ce ţii cont când îţi stabileşti valoarea tarifelor pentru munca ta ? Cât văd clienţii din efortul tău, din brandul tău ?

Oamenii sunt egoişti ( poate şi săraci) şi n-ar plăti niciodată mai mult pentru un serviciu doar pentru a te răsplăti pentru munca prestată.

Dacă pentru tine preţul este răsplata muncii depuse, a efortului intelectual, a abordării şi a găsirii soluţiei optime pentru clientul tău, pentru el preţul tău este o sumă total nemeritată ce o lasă cu mare greutate la casierie.

E şi pe piața serviciilor un cod nescris de bună practică în care e mai bine să te abţii dacă îți trece prin cap să negociezi ca la piață când cumperi cartofi :

•la cosmetică, manichiură, coafor : dacă iţi trece prin cap să negociezi tariful pentru serviciu, vei primi exact calitatea pe care ţi-o permiţi. Pentru că atunci când te-ai gândit să faci un gheșeft pe propria piele, tu nu ai analizat din prisma prestatorului care şi-o fi  cuantificat munca, timpul pierdut cu tine şi cu starea ta proastă de spirit

•la medicul din domeniul privat : N-ai putea cere o plombă ori un implant mai ieftin pentru că tu ai nevoie de bani de vacanţă. Cum nu ai putea nici să ceri un preţ mai mic pentru o naştere naturală în care tu faci toată treaba, doar pentru faptul că ai avut cazare de 3 stele în loc de spitalul de stat infecţios.

•la avocat : cred că e clar că obligaţia lui de diligenţă nu o poţi cuantifica tu. Şi nici cunoştinţele sale juridice.

•la notar : dacă ai şti că negocierea taxelor poate fi mână în mână cu evaziunea fiscală şi că actul tău poate fi lovit de nulitate, aşa-i că te-ai mai gândi puţin ? Asta pentru că statul a previzionat un anumit cuantum al taxelor încasate prin acest serviciu şi majoritatea lucrează la minimul prevăzut de lege .

•la executor : chiar dacă au cele mai mari tarife din domeniul juridic, nu prea mai ești în măsură să-i negociezi procentul pe care îl va primi din executarea bunului tău. Iar creditorul tău nu prea e sensibil  în ce te privește și cu siguranță nu-l interesează că va plăti mai mult pentru a-și recupera ceva din creanță. Același lucru l-ai face și tu dacă ai fi creditor și ai vrea cu disperare să-ți recuperezi din datorii.

•la menajeră : femeia asta face ce nu mai ai tu chef și timp să faci, deci nu-i cazul sa-i negociezi tariful,  pentru că îl merită din plin. Îți ușurează ție viața chiar dacă uneori îți poate da impresia că ți-o complică .

Și atunci, unde mai negociezi ?

Că la supermarket nu poți, n-ai cu cine, la magazinele de haine nu poți, nu te bagă nimeni în seamă. Te mulțumești să urmărești reducerile, crezând în naivitatea ta că ai făcut afacerea vieții, deși știm că majoritatea reducerilor de la noi se fac după ce în prealabil prețul a fost majorat cu măcar 50-70%.

La bancă n-ai nicio șansă să negociezi pentru că ăștia sunt cămătari cu experiență și orice ți se pare ție că ai câștigat în plus din ceva comisioane, se întorc toate împotriva ta, pentru că fie vorba între noi, ajungi să dai dublu față de cât ai luat împrumut.

Sunt sigură că mai sunt multe alte domenii în care e bine să fii prudent când te apucă un chef de negociere, măcar așa să lași impresia că înțelegi mecanismul operațiunilor pe care le fac prestatorii de servicii pentru a te mulțumi. În felul ăsta, ai arăta respect oamenilor care muncesc pentru tine într-un fel sau altul, într-un moment sau altul al vieții. Ai părea chiar că apreciezi dezvoltarea fiecăruia din domeniul său de activitate și că-i răsplătești pentru cât au investit în sine ca profesioniști.

Deși, aparent rămâne doar piața locul unde ai mai avea câștig de cauză în negociere, e indicat să fii prudent și acolo. Chiar nu e ușor să-ți rupi oasele făcând azi agricultură, deci e bine să apreciem munca fiecărui om, pe orice segment reușește să se dezvolte.

Text publicat aici :

http://www.catchy.ro/putem-negocia-putin/93062

Sursa foto : pixabay.com

Îndemn

cross-66700_1280

Întoarce obrazul, creștine!

Sunt mulți ce lovesc azi în tine.

Sau poate că nu-s mulți,  doar puternici.

Sau poate nu chiar,  doar par vrednici.

 

Ce poți să-i arăți, tu, creștine ?

Ca el să se schimbe în bine ?

Cum poți tu să- l faci să-nțeleagă,

Că nu-i om în lumea întreagă

Să fie perfect, fără pată, să fie curat. Niciodată.

 

Nu poți decât să-i fii călăuză

Să nu mai fii cel ce acuză,

Să faci cât mai mult bine  în lume,

Chiar dacă  toată-i în spume.

 

Să fii cel ce are oriunde o mână tare s-ajute.

Să fii un exemplu de bine,

S-arăți duhul ce e azi în tine.

Să-i ierți pe cei ce-s puternici,

Pe cei ce se cred azi mai vrednici.

 

Lumină să fii orișiunde

Speranță să dai, fără punte .

Să fii cu iubire de-aproape.

Talanții să nu-i pui deoparte,

Ci crește-i, sporește-i prin fapte

Și dă din ce ai mai departe.