Pro și contra: legea antifumat

Și uite cum o lege reușește să învrăjbească din nou categorii sociale, prieteni, familii .

smoking-1111975_1280

Până să vină legea asta, nici nu ne dădeam seama care dintre noi sunt fumători și care nu. Nici nu ne filtram prin prisma asta…

Nici n-a intrat bine în vigoarea faimoasa lege antifumat în locurile publice, că deja la ușile parlamentului se bate cu putere cu propuneri de modificare pe motiv de discrimnare a fumătorilor. Iar social media explodează de critici aduse sistemului, pornite dintr-un sevraj social al conturbării celui mai important moment al zilei: cafeaua de dimineață. Legea n-a zis nimic de cafea,  să știți, dar amenințarea începerii zilei foarte prost pentru că la cafeaua de dimineață savurată în cafeneaua preferată nu poți fuma decât dacă ieși cu ea în fața cafenelei tinde să devină stringentă și să ne trezim că întreaga industrie a cafelei, alcoolului și băuturilor răcoritoare să aibă de suferit datorită acestei măsuri drastice.

Până să vină legea asta, nici nu ne dădeam seama care dintre noi sunt fumători și care nu. Nici nu ne filtram prin prisma asta. Mergeam cu toții în oraș, fie dimineața la cafea, fie seara la o șuetă, și niciodată nu ne-am pus problema că unii fumează și alții nu. Acum nu mai poți să te bucuri de o ieșire în oraș pentru că jumătate + 1 din cercul de prieteni e într-o stare proastă. Nu mai are niciun farmec ieșitul în oraș. Păi cum să stai zgribulit de frig să sugi o țigară în fața localului și apoi să te întorci la prietenii ce stau în topuri și tricou cu mânecă scurtă în local, bine mersi, fără nicio problemă… da tu ce rău ai făcut planetei de te-au pedepsit parlamentarii aștia ce te reprezintă ? La naiba, ei nu fumează când gândesc o lege ?  O fac așa din pix, fără a ține cont de sentimentele rănite ale concetățenilor ?

În condițiile astea se strică însăși relația de prietenie, începi să-i vezi pe nefumători inamicul tău numărul 1, căci grija lor a purtat-o legiutorul. Nu i-a păsat de tine, ci de el, de cel mai bun prieten al tău care nu vrea să fumeze. Îl condamni pentru traseul pe care trebuie să-l faci tu dimineața între o gură de cafea și un fum de țigară, și până când îți ajunge cofeina în instalație, mergi morocănos și abia târât, în frig, afară, ca greșiții, să savurezi gustul fumului de tutun.

Nici nu vreau să mă gândesc ce ar fi însemnat să fi intrat în vigoare legea asta prin noiembrie, la început de iarnă, să n-aibă oamenii aștia nicio luminiță la capatul tunelului, să întrevadă primăvara cu terase deschise, fără pereți, că al naibii ăla de-și mai pune pereți la terasă în condițiile astea. Măcar atât, vor trece peste astenia de primăvară cu gândul la deschiderea oficială a teraselor, că neoficial s-au deschis în ziua intrării în vigoare a legii asteia care îngrădește dreptul la viciu. Era totuși o treabă bună dacă ar fi intrat legea în vigoare mai repede prin octombrie-noiembrie : tinerii din Colectiv n-ar mai fi murit, căci ar fi fost cu toții afară la țigară. Dumnezeu să-i ierte și să-i odihnească în pace!

În ciuda faptului că revolta e în creștere, să știți că nu este o idee originală, proprie parlamentului nostru. Interdicția de a fuma în spații publice, închise e peste tot în lumea asta mare. A început în California în 1998, iar 5 ani mai târziu New York-ul a interzis și el fumatul în baruri și restaurante. Irlanda a reușit interzicerea în 2004, apoi a urmat Norvegia,Italia, Malta, Suedia ( 2005), Marea Britanie și Turcia ( 2007), Estonia, Finlanda, Letonia, Spania, Belgia, Ungaria.  Și având în vedere că la noi se aplică în 2016, încep să cred că nu mai suntem la mii de ani lumină departe de civilizația lumii. E bine de știut pentru concedii să evitați zonele astea, în măsura în care vă visați într-o vacanță în cafenele fumând trabuc.

Pe vremea când fumam o făceam chiar de curiozitate, de trend, de studenție. Nu mi-a rămas ca o activitate care să mă relaxeze sau care să mă țină în șah. Lipsa țigării nu-mi perturba cu nimic o zi normală de viață și nu simțeam neapărat nevoia să o aprind. Decât conjuctural. Și m-am lăsat rapid.

Evident ori de câte ori ieșeam în oraș, ajungeam acasă răgușită și iritată pe gât de la fumatul pasiv a N tipuri de țigări, filtrate prin plămânii celorlalți comeseni. Îmi asumam evident acest disconfort, pe care acum mă bucur că n-o să-l mai am. Cu atât mai mult cu cât nu mai puteam lua copiii seara la o pizza pentru că fumatul pasiv la ei, chiar mă interesează dacă dăunează grav sănătății.

Îmi pare parcă rău acum când văd atâția oameni răscolindu-se pentru o țigară, care împroașcă cu noroi în nefumătorii care acum ar trebui să fie fericiți că au învins lupta împotriva lor, a prietenilor lor. Nu e chiar așa, dragilor. Dacă am acceptat, asumat, tolerat fumatul în spații publice nu a fost pentru că a fost o opțiune a noastră, a fost pentru că ne doream să ieșim, să ne vedem în oraș și să ne distrăm, să stăm la o șuetă. Iar dacă legea este acum favorabilă unui grup de oameni considerați de voi indezirabili acum, din cauza cărora suferiți, veți vedea că după ce veți trece de etapa sevrajului conjunctural, lumea va fi rămas aceeași și veți uita și voi, ca noi, care din cercul de prieteni fumeaza și care nu. Sau poate veți lega legături mai strânse cu unii, pentru ca veți avea momente pe care le veți savura împreună în colțul fumătorilor din fața cafenelelor, restaurantelor, mall-urilor. Nici cafenele nu se vor închide, pentru că n-am găsit nicăieri în lege interzicerea consumului de cafea, alcool sau băutori răcoritoare.

So, vă invit să vă bucurați de primăvara, de soare, de terase deschise și de tot ce vă binedispune și să ne iertați pe noi cei ce ne bucurăm că putem ieși în oraș fără să mirosim ca o afumătoare ambulantă.

Textul a fost publicat pe catchy :

http://www.catchy.ro/pro-si-contra-legea-antifumat/

 

Binele e în noi

angel-428077_1280

De ce ne discredităm ca neam ? De ce ne place să credem că la noi s-a răsturnat carul cu proști și că toate relele pământului s-au inventat la noi?

Încep să fierb când aud replici de genul : numai la noi se putea întâmpla așa ceva, așa ca la români, pe stil balcanic românesc și alte asemenea. Mă întreb, cei care le uzitează, chiar se regăsesc în ele, chiar consideră ca neamul asta e pe ducă și că tot ce-i rău s-a inventat în România ? Chiar n-au întâlnit oameni de bine, chiar n-au întâlnit oameni care sfințesc locul, în fața cărora merită să-ți dai jos pălăria ?

Eu întâlnesc zilnic oameni care demonstrează că pot să-și depășească condiția, care fac în mod voluntar bine comunității din care provin, care se luptă cu etichetările, care pot transmite celor din jur cunoștințele pe care le-au acumulat, care împart zi de zi bucurii, care iubesc lumea asta și oamenii din ea.

Vreau să-i căutați și voi printre voi. Sunt aproape, dar par insignifianți. N-o să-i vedeți la TV, nici în social media, decât atunci când alții vorbesc despre ei. Dar sunt undeva lângă voi. Căutați-i, ajutați-i să ajute mai departe. Căutați binele și frumosul din oameni, și promovați acțiunile pozitive. Nu-i lăsați când alții vor dori să le fure meritele. Fiți avocații lor. Pentru că altfel din prea mult bun simț, ei vor accepta să li se ia dreptul, de către cei mai vocali, de către cei care cred ca totul în jur este caracteristic românesc, și care declară permanent că neamul ăsta e din butuc greșit.

Luați-vă coloana vertebrală a neamului înapoi. Nu mai lăsați lumea din jur să spună mereu că avem doar lucruri prost făcute și prost gândite. Haideți să reparăm fiecare ce putem lângă noi, în comunitatea mică din care facem parte, la jobul nostru, în familia noastră, în biserica noastră. Haideți să demonstrăm că românii au multe calități și să le apreciem, să stăm mândri că suntem dintr-un neam care a avut mereu frica de Dumnezeu. Să ne aducem aminte de ea. Să trăim duhovnicește ajutându-ne aproapele zi de zi. Nu-i așa greu să faci bine, e mai greu să te lupți cu mândria că ai făcut binele. Nu-i imposibil să schimbi mentalități conduse greșit. E mai greu să te faci auzit, dar cei ce au urechi, vor auzi.

Și nu mai criticați mereu dacă nu puteți îndrepta greșelile celor din jur. Aveți dreptul să faceți asta doar după ce veți fi făcut tot ce v-a stat în putință să ajutați omul să înțeleagă unde greșește. Dacă nu l-ați ajutat să-și vadă greșeala, nu aveți dreptul să-l judecați. Nu generalizați faptele unora cu tot neamul ăsta frumos românesc. Atâția s-au jertifit pentru el, încât nu aveți astăzi căderea să spuneți că e pierdut. Nu până ce nu veți fi schimbat în jurul vostru optica celor ce cred că nimic bun nu se mai poate face în România. Că neamul asta e tot de hoți și vandali. Nu-i tot așa. Dar nu se văd ăi buni de ăi răi. Că doar cei mai puțin verticali sunt promovați și susținuți în media și în politic. Dar nu-i pierdut totul. Speranța rămâne. Aceea că în fiecare dintre noi se va trezi odată spiritul creștin românesc și că atunci veți vedea doar sămânța bună a neamului care va da rod.

Sursa foto : pixabay.com

Dreaming for the summer

cyprus-1143779_1280

Eşti în etapa aia în care îţi pare că timpul se scurge cu atât de multă repeziciune şi că eşti mereu într-o cursă infernală între job şi casă. Iar concediul este… cum să spun ?! este cel mai frumos cadou pe care ţi-l poţi face măcar o dată pe an, timp în care oriunde ai fi, îţi încarci la maxim bateriile, te bucuri de soare, de mare, de munte, de-orice-ar mai fi.
Încep să caut oferte pentru vară şi deja parte din mine cred că a ajuns la plajă. E acolo şi testează imaginar fiecare plajă, fiecare hotel. Mă văd deja plimbându-mă seara pe faleză, mă văd într-un bungalow pe plajă adormind copii şi apoi ieşind pe terasă la un pahar de vin bun, în braţele celui mai minunat bărbat din lume ( care nu e Brad Pitt, ci e soţul meu). Când lucrurile o iau razna la birou, când deja mi se înneacă corăbiile, singurul lucru care mă motivează să merg mai departe e concediul ce va veni.
Noi ne-am făcut toate concediile cu copiii. Am primit atâtea critici, atâtea întrebări retorice : ” Dar cum poţi să te relaxezi dacă mergi cu copiii, ce concediu e ălă ?” , întrebări cărora nu le-am înţeles raţionamentul . Sau am preferat să nu-l înţeleg.
Adică, există părinţi care nu se pot relaxa cu copiii ? Care nu se pot odihni cu ei ? Care nu au chef să se joace în nisip sau să numere scoici  ? Care nu se încarcă sufleteşte văzându-i cât se minunează de marea mare ?  Care se simt perfect departe de copii o săptămână, două ? Mă refer aici la familiile cu copii mici, până în 7-10 ani, când picii încă  sunt dependenţi de prezenţa părinţilor.
Păi pentru ce mi-am făcut copiii ? Nu se le ofer tot ce-mi ofer mie sau chiar mai mult ? Nu să fie mereu cu mine ? Să pot pune pe pauză aşa câte un concediu doar pentru a mă bucura de soare şi plajă fără ei ? Eu i-am făcut să simt oboseala aia de poveste, să-i văd fugind după mine şi înspre mine, să-i simt dependenţi de mine, de noi. Măcar atât şi măcar acum cât sunt mici, pentru că ştiu că la un moment dat vor dori să-şi ia zborul din braţele noastre. Dar până atunci, să stăm strânşi unii cu alţii, oriunde mergem, şi mai ales în vacanţă la mare.
Nu pot să consider că în vacanţă nu am copii, să mă detaşez de familia pe care o avem acum, să uit de ei ca să ma simt bine, liniştită, . Aşa sunt eu construită. Poate alţii pot să se detaşeze uşor de rolul de mamă sau de tată, dar noi n-am reuşit. Şi nu-mi pare rău.
Când fetiţa avea 6 luni a fost primul concediu cu ea la mare, cu avionul şi a fost vârsta la care a fost cel mai uşor, pentru că era alăptată, nu se deplasa din raza vizuală şi era uşor la plimbările de seară stând în cărucior. Al doilea an a fost mai greu cu hrana, cu mâncatul nisipului, cu aruncatul nisipului în ochi.
Când eram deja cu doi copii, avionul nu putea să ne mai satisfacă nevoile de bagaje, pentru că la doi copii care mănâncă doar gătit în casă, cu grijă la sare, la pesticide şi alte asemenea, când umbli cu oliţa sau reductorul după tine, chiar nu ţi-ai mai permite preţul biletului pt bagaje 🙂 la avion.
Aşa că am optat pentru concedii cu maşina. O adevărată aventură, distracţie, un maraton.
Plecăm de obicei pe somnul lor de prânz, care durează 2-3 ore pentru cel mic şi 1-2 ore pentru cea mare. Maşina e plină ochi, lada de deasupra e pentru bagajele cu haine,papuci etc de-abia s-a închis, iar portbagajul rezervat pentru  geanta frigorifică şi pentru alte N lucruri … Copiii ancoraţi perfect în scaunele de maşină, cu  multe jucării între ei, cu păturica fiecăruia pentru somnic, cu gustări pregătite în sacoşelele din spatele scaunelor din faţă, cu dulciuri pentru situaţiile tensionate, cu muzică specială pentru somn şi cutiuţele muzicale pentru orele când sunt treji. O geantă plină cu medicamente pentru orice ar putea să intervină stă în portbagajul maşinii pregătită mai ceva ca într-o ambulanţă. Ne aşteaptă în fiecare an o noapte lungă, dar ştim că ajungem unde ne dorim.
După somnul picilor de prânz, oprim să alimentăm, luăm o gustare,  ne jucăm puţin în parculeţul benzinăriei şi continuăm drumul cu cântec şi voie bună, iar când plictisul intervine, ne salvează blamata tabletă cu desene animate ce stă perfect între scaunele adulţilor pentru ca micii pasageri să se simtă ca într-un cinematograf mobil. Nu trece mult până se înnoptează afară, scaunele se rabatează pe spate, se pun opritoare de lumină pe geamurile copiilor, pentru a nu-i flash-ui farurile din trafic, iar micuţii pasageri intră în lumea viselor. Noi stăm cu sucul carbogazos aproape, ălă de culoare neagră, interzis copiilor, care are suficientă cofeină cât să te ţină treaz o noapte. Şi vorbim în şoaptă, acoperind din când în când copiii, iar eu mai citesc din când în când pe  kindle, care are minunea asta de avantaj de a putea fi citit fără să fie nevoie să ai vreun bec aprins.
Pe când se trezesc copiii dimineaţa la micul dejun, suntem deja la mare. Prindem răsăritul si e minunat. Ne aştepta. Cuprindem marea cu privirea şi după ce tragi în piept primul aer pe plajă simţi că meriţi asta din plin. Că merită să munceşti un an întreg pentru bucuria asta. De a respira aerul vacanţei pe plaja mediteraneană. Cu toţi ai tăi, cu mica ta familie. Ştiţi figura aia de pe Titanic, când ea inspiră cu braţele ridicate aerul oceanului, asta e figura pe care o faci din instinct când ajungi pe plajă, tragi adânc aer în piept şi expiri cu putere micile partiole  din plămâni, care mai păstrează ceva din aerul de acasă. Gata, ai alungat orice de-acasă şi opreşti timpul. Senzaţia asta o vei lua cu tine la întoarcere pentru a o păstra pentru zilele grele de la serviciu.
Şi merită efortul celor aproape 20 de ore în trafic pentru a ajunge departe de lumea ta, să stai două săptămâni în casa de pe plajă, pe care îţi place să visezi că o deţii în proprietate. Ar fi frumos un astfel de bun personal. Ai putea să stai o lună întreagă atât de aproape de plajă , să prinzi răsărituri, apusuri, să urmăreşti pescăruşi, să faci castele de nisip şi să urmăreşti valurile cum le dărâmă, să fii prima care intra în apa liniştită ca un lac, să stai seara pe terasă în briza mării cu un pahar de vin în mână în braţele persoanei iubite.
N-aş da o vacanţa ca  asta pe nimic. Avem la dispoziţie 2 camere cu chicinetă, într-un corp de clădire situat pe plajă, cu terase pe ambele intrări, la parter. Copiii sunt mai mult decât încântaţi. Aerosolii de dimineaţă îi facem deschizând uşa larg, în timp ce copiii dorm, iar noi moţăim. Apoi le pregătesc micul dejun ca acasă şi mâncăm toţi pe terasa care dă spre mare.  Lumea încă doarme. Dar ai mei sunt matinali. Mergem la plajă, unde într-o piscinuţă de plastic punem apă la încălzit. Se face ca apa caldă de duş în câteva ore. Pe copii îi scoatem cu greu din apă când trebuie să ne retragem pentru că devine prea tare soarele.
E ceva ce nu înţeleg, totuşi. Oriunde am fost în vacanţe, noi mergeam la plajă de dimineaţa de pe la 8 până pe la 10,30 – maxim 11.00. Ore pe care le respectăm şi când suntem cu copiii. Plaja e aproape liberă la orele astea. Dar, culmea, atunci când noi plecăm în cameră plaja se supraaglomerează, şi chiar de familii cu copii mici. Oare nu se ştie peste tot că efectul ultravioletelor de la orele de vârf e nociv atât copiilor cât şi adulţilor ? Cum nu-mi place pielea arsă de soare şi nici starea neplăcută pe care ţi-o poate lăsa insolaţia, noi părăsim plaja şi ne reîntoarcem abia după ora 16.00, când ne vom fi trezit din somnul de frumuseţe .
Dacă mai e să caut plusuri pentru o vacanţă în familie, v-aş mai spune că somnul de la prânz când dorm copiii şi avem şi noi timp să ne facem somnul de frumuseţe sau orice altceva mai fac părinţii când dorm copiii, e cel mai odihnitor moment al zilei. Şi după o vacanţă în care ai privilegiul să dormi zilnic somnul de prânz, eşti efectiv un alt om. Mai bun, evident. Numa bun de a munci încă un an pentru vara viitoare.

Textul a apărut și aici :

http://www.catchy.ro/dreaming-for-the-summer-nu-concep-vacanta-fara-copii/90270

De ce fug unele femei de cratiţă ?

pot-544071_1280

Iubesc ziua de sâmbătă. E ziua mea fără cronometru, fără alarmă de ceas oprită de 3 ori înainte de a mă ridica din pat. Când intră soarele pe sub draperie şi-mi bate direct în ochi, când vin copiii să mă trezească şi se urcă în patul nostru. Ei pornesc desenele animate, eu încă moţăi. Nu trebuie să fiu nicăieri la oră fixă. E ziua aia din săptămână când îmi place să pun supa pe foc şi să fug să fac piaţa. Mersul la piaţă are ceva aparte, un soi de relaxare căutând produse bune de pus pe masă, cu un soi de socializare culinară. Mai afli câte o reţetă recomandată de o bătrânică sau te întâlneşti cu cineva şi schimbaţi impresii despre meniul de weekend. Şi pe lângă orice ai avea nevoie din piaţă , merge un buchet de flori proaspete, pe care vânzătoarea nu înţelege de ce le vrei aşa vrac, fără ambalaj, pe care să le pui în sufragerie.
Copiii sunt cu tatăl lor la plimbare, la bunici sau pe stradă cu bicicletele, iar tu, tu eşti şefa oalelor.
Nu ştiu de ce se feresc unele femei de rolul femeii de lângă cratiţă. Dacă îţi place să mănânci sănătos şi îţi place să le oferi celor din jur bunătăţi culinare, de ce să-ţi fie ruşine că stai măcar o zi pe săptămână la cratiţă? Oricum în restul săptămânii, găteşti lucruri rapide, care se pot prepara uşor seara când reuşiţi într-un final să intraţi în casă. Stereotipul ăsta le ruşinează atât de mult pe unele femei încât nu au curajul să spună lumii ce bucătărease desăvârşite sunt ?
Pe mine gătitul de weekend mă relaxează, pentru că atunci nu am niciun cronometru, atunci nu vin grăbită de la serviciu, nu mă agit să schimb copii, nu mergem la diverse activităţi extracurriculare si nu stau stresată că oare ce fac de mâncare aşa super rapid pentru că ne-am întins prea mult prin oraş sau pe la bunici. Sâmbăta e doar a mea. În bucătăria mea eu sunt şefa. Când găteşte el, e el şeful, evident. Dar nu gătim împreună. Fiecare cu ce ştie şi cum ştie. Cu orgoliul culinar propriu.
E evident că cel mai greu e să cureţi bucătăria după un astfel de exerciţiu de creaţie culinară, dar ai timp să te relaxezi mai târziu, când dormi la prânz cu picii.
De ce-i e frică femeii să facă mâncare ? Femeii de azi, pentru că discuţia asta nu puteam să o avem decât în secolul nostru, al emancipării femeii, al supra egalităţii de şansă cu bărbaţii, când multe doamne îşi reneagă orice formă de îndeletnicire culinară pentru că n-ar mai da bine în contextul social în care se învârt, pentru că nu mai e trendy acum să mănânci sănătos acasă.
Azi a mânca sănătos înseamnă un multishake cu nutritive , smoothie cu chestii verzi brocoli, pătrunjel, ţelină, spanac, castraveţi, ghimbir proaspăt, hai fie şi câte-un măr aşa mai comestibil, câte o mână de seminţe de diverse chestii in, dovleac, cânepă sau pudră proteică spus mai pompos, şi mai primeşti eventual o lămâie, aşa să-ţi taie greaţa.
Un astfel de mix de vitamine îţi promite să te scoată din orice stare de somnolenţă, să-ţi dea un boom de energie, să te facă să radiezi şi să expiri prin toţi porii sănătate. Cu o astfel de hrană, zău că n-ai cum să te îmbolnăveşti. Dacă eşti suficient de insistent, poţi primi şi certificate de garanţie.
Unde pui că nu mai ai oale şi crătiţi de spălat, deci clar ai scăpat de stereotipul femeii la cratiţă, pentru că acum foloseşti doar blenderul şi-ţi duci cu tine sucul peste tot să vadă lumea că tu te hrăneşti sănătos. Ai renunţat la supe, ciorbe, tocăniţe şi piureuri, spanacul e mai bun crud, supa dacă chiar ţi se face poftă, găseşti varianta raw-vegan, iar tocăniţa de pui sau mistreţ e aşa pentru oameni care n-au descoperit ciupercile sau dovlecelul, crude evident.
Chestia asta cu mâncatul e clar foarte subiectivă, ţine de intimitatea fiecăruia şi de gusturile lui, dar zău că nu pot crede că genul asta de hrană la pahar cu buruieni şi seminţe poate să-ţi lase vreo plăcere la nivelul papilelor gustative. Nu vreau să se simtă nimeni atacat de opinia mea, eu sunt carnivoră şi consum cu regularitate produse din carne, ouă, lapte iar sezonul primăvară vară îmi diversific şi eu mai mult paleta spre salate, lângă un grătar 🙂 .Până atunci prefer murăturile în sezonul rece, decât legumele arhipesticizate din extrasezon.
Cred că atunci când spui că vrei să mănânci sănătos trebuie să-ţi supraveghezi îndeaproape hrana, indiferent care ar fi ea. Iar o hrană sănătoasă înseamnă azi un control al pesticidelor la fructele şi legumele cumpărate, care dau o mulţime de alergii, şi înseamnă identificarea unor surse cât mai aproape de gospodăriile ţărăneşti pentru consumul de carne neîmbuibată cu hormoni. Greu, mai ales când stai într-o metropolă. Până la urmă ne asumăm fiecare rolul de CTC pentru hrana familiei noastre. Şi cred că e tot mai greu să o facem cum trebuie.
De asta aş invita femeile care cred că a-şi prepara singure hrana implică o cădere de pe piedestatul femeii de afaceri să înţeleagă că e tocmai încununarea ei. O femeie care are succes în afaceri, sau are un serviciu bine plătit pe măsura serviciilor ei, şi care ştie să şi gătească ceva familiei nu poate fi decât perfectă.
Nu că cine n-o face nu e perfectă, e doar poate prea orgolioasă să-ţi aducă aminte de toate calităţile ei, iar eu nu cred în lozinca < nu ştiu să fac mâncare> . Lasă o femeie închisă într-o casă cu cămara şi frigiderul aprovizionat o săptămână să vezi dacă moare de foame. Va şti singură să-şi prepare ceva de mâncare. Instinctual.
Gătitul nu e după reguli fixe, e după gust, e după chef, e după om, e după cum ai motivaţia să o faci şi e după buzunar. Sunt prea sărac să mănânc junk food, pesticide la promoţie cu legume, fructe .
Încerc să-mi amenajez propria grădină cu legume, visez frumos la grădina lui Jamie Oliver, şi nu o fac pentru că-mi place la nebunie durerea de spate după plivit, ci pentru că mor de drag să văd copiii cum îşi culeg roşii şi castraveţi din grădină, ori se urcă pe scară să culeagă cireşe. Visam la o gradina mare cu gazon şi flori. Am renunţat la ea şi am aranjat-o în grădina de legume. Din buruienile mele aş putea să-mi fac chiar câte un shake din când în când, aşa să par mai trendy. Şi recunosc, nu îngrijesc singură grădina, îmi permit să plătesc un om care să o cureţe, dar nimic nu e mai important decât hrana noastră şi a copiilor noştri. Şi nu apreciezi asta decât atunci când copilul tău gustă un fruct din supermarket sau piaţă şi în secunda doi e tot urticarie. Sănătate curată.