Cel mai important angajat, menajera

cleaning-staff-1566325_1280

Când crezi că ți-ai organizat viața aproape perfect, află că ceva poate să-ți strice toată organizarea. Poate să-ți plece menajera. Ei și, vei zice, ce nu știi să aspiri, să ștergi praful, să calci haine, să uzi florile, să smulgi buruienile din grădină ? Că doar nu-i mare filozofie. Nu-i, clar ! Dar nu-i timp… pentru că în schema ta de organizare internă a vieții, a jobului, a timpului petrecut cu copiii nu se regăsește loc și pentru asta. În plus mai ai și alergiile astea la acarieni, ambrozie și alte polenuri , pe care le tratezi cu indiferență, dar care n-ai vrea să le agravezi prea mult.

Îți dai seama în timp, că dacă nu-i nimeni să strângă după tine prin casă, ești cam dezordonată. Și nu suporți dezordinea. Dezordinea din lucruri dă senzația de dezordine în viață, de haos. Știu că nu-ți place, e doar pur si simplu un efect al faptului că deși îți pui ceasul să sune la ora 6, te trezești ca să-l oprești și mai dormi până la 7, îți faci programul de dimineață, spui o rugăciune, apoi faci un duș rapid, trezești copii, cobori să mănânci ceva ce a pregătit soțul, apoi vii să te îmbraci și să aranjezi paturile. E inevitabil să nu rămână o haină aruncată pe undeva, ca în dressing să nu se instaleze dezordinea după cât ai întors hainele căutând ceva ce să-ți placă pentru starea ta de spirit, e inevitabil ca în bucătărie să nu rămână dezordine, iar teancul cu rufe de calcat să nu crească așa ca Făt Frumos de când a plecat menajera.

A plecat pentru că ea nu lucrează în comunicare, nu a știut să-și comunice nemulțumirile ei, a plecat pentru că nu îi convenea să facă și munca de grădinărit, care ție îți este imperios necesară hranei bio a copiilor, și pentru că și-n categoria acesta de angajați există orgolii. Orgoliul de a nu spune că anumite lucruri te depășesc și de a nu accepta să împarți munca cu cineva. Am mirosit oarecum nemulțumirile și, la fel cum procedez în orice relație interumană, am propus soluții care să ușureze munca celui mai prețios angajat. Concret, am propus să iau pe cineva pentru grădină și ea să rămână cu menajul în casă. Asta a rănit grav și iremediabil orgoliul ei care n-ar fi acceptat ca oamenii să o bârfească pe ea că nu se descurcă singura cu toată casa. Ca și cum ea ar fi plătit munca și ca și cum oamenii ar fi bârfit la adresa ei, nu la adresa mea. Situația particulară e mai puțin importantă, dar concluzia e că menajera e cel mai important angajat. Știam asta și avea aceleași beneficii ca și fetele de la secretariat. Doar că ele aveau și responsabilități și stres și agitație și nervi de suportat zilnic în relația cu clienții. În schimb, menajera avea un statut aparte, nimeni nu-i contabiliza timpul de lucru și acceptam cu prea mare ușurință lucrurile făcute de mântuială, doar pentru că cineva se străduise să le facă în timpul în care eu nu puteam să le fac. Apreciam loialitatea și aveam siguranța că cineva curăță casa în locul meu și în lipsa mea.

Pot spune acum, după o lună fără menajeră în ultimii 8 ani că viața fără menajeră e foarte, foarte grea. Ajungi să-ți dai seama că ai avea nevoie de cel puțin încă 8 ore ca să poți să faci și treaba ei și să nu te stresezi. Și ajungi să o faci seara de multe ori, pentru că la noi programul nu se termină la ora fixă și avem și muncă de teren și se întâmplă să vrei să dai o tură de shopping necesară și utilă pentru începerea anului școlar, să vrei să faci un grătar la livadă , sau pur și simplu să te plimbi cu bicicleta sau să alergi ( pentru că zic doctorii că-i chiar musai să faci sport, mai ales dc ai ceva celule maligne în corp ) sau ai chef pur și simplu să stai să te odihnești în hamacul de sub cireș.

Dai anunțuri peste anunțuri, dar cum să-ți bagi pe oricine în casă ? Îți dai seama că e cel mai greu interviu pe care trebuie să-l organizezi, sunt unele figuri pe care nici n-ai vrea să le întrebi cum le cheamă, altele par prea tinere, altele par prea în vârstă. Niciuna nu-i ca menajera pe care ai pierdut-o. Pe care o iubeau și copiii și pe care o tolerai așa cum era. Nu era perfectă, dar te obișnuiseși cu ea.

Paradoxul e că deși 99% din femeile care merg în străinătate să lucreze în menaj, în România nu se înghesuie la acest tip de muncă. Veți spune că salarizarea e diferită. Aș îndrăzni să spun că aparent da, practic nu prea. Căci majoritatea celor care merg, au unde locui acasă fără să plătească chirie, care se ridică la câteva sute de euro, iar după plata chiriei, cheltuielilor de întreținere aferente spațiului de locuit, rămân majoritatea cam cu cât sunt plătite în țară pentru același tip de serviciu. E până la urmă și o problemă de mentalitate, astfel încât pe acest sector de servicii, vor fi mereu foarte greu de găsit oamenii potriviți.

Adevărul e că atunci când cauți un angajat pentru acest post, cauți altceva decât abiltățile necesare și utile pentru o astfel de muncă. Dacă pentru o secretară e imperios necesar să știe dactilografia, nu doar googăli, pentru o menajeră nu e necesar să le știe face pe toate. Nu există om pe fața pământului care să nu poată învăța să facă menajul și să smulgă buruienile din grădină. Cauți cu totul alte abilități la ele. Cauți de fapt oameni cu caracter frumos, oameni simpli, curați la suflet care își fac treaba cu recunoștință, cu mulțumire că au un serviciu și pot duce o pâine acasă, cauți oameni care să se bucure dacă le dai din mâncarea ta pentru că pur și simplu tu vrei alt meniu azi, oameni care să știi că n-ar lua nimic ce nu le aparține și oameni care se bucură că tu le-ai întins o mână de ajutor. Genul ăsta de oameni sunt cel mai greu de găsit. Sunt strămoșii țăranilor frumoși care munceau cuminți și mulțumeau pentru fiecare zi și fiecare pâine. De fapt, iți dai seama că nici nu cauți menajeră cu experiență, cauți o femeie care să vrea să muncească și să vrea să-ți învețe cum îți place să-ți arate casa, care să se străduiască să nu bârfească și să n-o intereseze viața ta personală și ea să-și facă munca cu bună credință. De fapt eu caut o strănepoată a bunicii mele care muncea în ogradă și care avea ce mânca doar din pălmile ei. Dacă ducea vaca la păscut, avea lapte, caș și brânză, dacă muncea ogorul, avea ce pune pe masă, dacă urca în munți la cules de afine, avea bani pentru școala nepoatei, avea liniștea și bucuria fiecărei zile și era blândă și bună în orice făcea sau zicea.

Mi-e greu să cred că nu m-aș descurca și singură cu toate, doar că atunci când te obișnuiești ca alții să facă muncească pentru tine, e mai dificil să te întorci la zilele în care nu concepeai să ai un ajutor în casă. Și mă gândesc că modelul omului pe care îl caut e de mult dispărut și că nu voi găsi nici pe departe un astfel de caracter care să fie mulțumit că are o siguranță.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s