Democrația îți dă dreptul la inițiativă legislativă

hands-220163_1280

Suntem acuzați ca popor că nu ne mai trezește nimic ca neam. Că preferăm starea de lâncezie oricărei asumări de opinii. Că nu putem să mai solidarizăm și să ne cerem în mod democratic drepturile sau libertățile. Ni se spune constant că nu suntem buni de nimic, ni se arată mereu doar exemplele negative din orice domeniu de activitate, ni se demonstrează acum că statul nu ne apără interesele și nici nu ne garantează drepturile fundamentale la sănătate,  pensie, la un trai decent pentru toată lumea. Vedem în continuare că cei care au furat mult, au plătit puțin, că banii și i-au păstrat chiar dacă li s-a întâmplat să fie privați de libertate. Suntem șocați că oamenii ies mai bolnavi din spitale decât au intrat și asta se spune acum în media. Noi o știam demult, căci numai de era chiar musai alegeam internarea pentru noi sau copiii nostri, căci era mai sigur să ne tratăm acasă. Eu nici la medicul de familie nu merg la consult cu copiii, ci îl invit frumos acasă, să-i vadă, să-i consulte și să le recomande tratamentul adecvat.  Și toate astea într-un sistem în care cotizăm frumos an de an bani grei la sănătate. La o sănătate care șubrezește în fiecare an tot mai mult.

Mă gândesc cu groază câte alte dedesupturi nu se spun public despre toată tărășenia asta cu dezinfectanții din spitale. Și cu aceeași groază mă gândesc că poate fi posibil același scenariu și pentru medicamente sau alte lucrări de interes național. Aș fi curioasă ce concentrație are asfaltul ăsta de ține o vară pe autostradă…sau dacă apa de la robinet este filtrată așa cum ar trebui la parametri impuși.

Și totuși, societatea civilă din România nu mai există ca tot unitar, nu au demarat niciun plan de a rescrie modul de organizare în domeniile vitale pentru populația : sănătate și infrastructură. Toți suntem bolnavi, toți circulăm pe drumurile publice proaste din țară, toți observăm că nu mai avem infrastructură CFR, că biletele de avion interne sunt mai scumpe decât înspre metropolele europene, dar toți acceptăm mizeriile și nu ne coalizăm spre a demara o inițiativă legislativă de reale proporții în care să semeneze toate milioanele de cetățeni nemulțumite de clasa politică actuală, indiferent de culoarea ei. Nu vă cere nimeni să ieșiți cu furci și topoare în stradă, azi nu se mai practică răscoalele în felul asta, dar faceți ceva când observați că lucrurile nu mai sunt pe făgașul normal.

Am fost în Grecia într-o perioadă când toți transportatorii erau în grevă generală. Toți transportatorii publici și privați. Adică nu mergea metroul în Atena, nici alt mijloc de transport în comun, porturile erau închise cu totul și turiștii au rămas blocați să admire obiectivele turistice pe seama agențiilor de turism care au pierdut enorm de mult în acele zile. Dar au făcut o acțiune comună, care nu a putut fi ignorată. A existat unitate, chiar și în mediul privat, unde aceștia au înțeles că pentru ca lucrurile să meargă bine, trebuie să piardă și ei puțin din afacerea lor.

Noi nu mai sprijinim oamenii care vor să vorbească, care își asumă un set de valori și care vor să păstreze valorile tradiționale și pentru generațiile viitoare. Acum nu le mai acordăm nici măcar girul democrației, căci par a fi păreri a unor oameni care vor să lupte împotriva a ceva. Cine spune ce e drept într-o democrație ? Sau România nu e democrație ci e doar o colonie a altor state care dictează în neamul nostru ?

Din punct de vedere juridic, dreptul de petiționare este garantat de Constituție, iar inițiativele legislative sunt încă permise. Deci grupul asta mic de 3 milioane de oameni care vor să inițieze un set de reguli în domeniul familiei nu a greșit procedural cu nimic.

Este o etapă premergătoare unui referendum național unde toți cetățenii , atât cei care au semnat inițiativa legislativă, cât și cei care o condamnă vehement și etichetează ca proști pe orice semnatar, vor avea dreptul de vot. Iar rezultatul referendumului va schimba sau nu Constituția României.

La cum merg lucrurile la noi, și la ce prost ne reprezintă aleșii politici în România, inițiativa referendumului național ar trebui să fie lunară în România și pe teme de interes național care niciodată nu sunt servite de către clasa politică.

Ar fi foarte logic să poți organiza un referendum chiar online, pentru a diminua costurile, și a întreba cetățenii în toate domeniile care îi privesc în mod direct. Pentru că am observat deja că nicio formațiune politică nu-și respectă anagajamentul luat, niciun politician nu îl reprezintă pe cetățeanul care l-a votat, iar democrația de fapt nu mai există. Pentru că dacă ar exista, nu văd de ce atâta supărare că sunt 3 milioane de oameni care vor să limpezească niște lucruri. Mai sunt încă 17 milioane în țară. Unde e initiativa lor legislativă ? Pe ce criterii judecăm dreptul oamenilor de a iniția un demers legislativ? Evident subiective. Și tocmai din acest motiv,  într-o masă de 20 de milioane de oameni va decide majoritatea, iar ea trebuie să aibă ocazia de a se exprima.

Anunțuri

Căminul de bătrâni

tea-party-1335722_1280

Când eram mai tânără îmi spuneam că eu la bătrânețe vreau să-mi petrec anii slabi ai vieții într-un cămin de bătrâni. Ca să nu fiu o povară pentru nimeni, dacă va fi să fiu dificilă. Și cred că, dacă Bunul Dumnezeu va îngădui să ajung și eu bătrânețile, voi fi probabil dificilă, căci unii îmi spun și acum că sunt. Nu știm cum ne poartă viața, cum ne cresc copiii, cum ne vor arăta bătrânețile, dar știu acum că nu mai vreau acolo. Dacă va fi nevoie, voi lăsa un testament în acest sens : nu vreau să mor într-un cămin de bătrâni.

Am fost zilele trecute într-un frumos cămin de bătrâni, privat, evident. În afară vopsit gardul, înăuntru plin de suflete abandonate. Te încearcă un sentiment de profundă tristețe când constați că vine o vreme când se pare că nu mai folosești nimănui. Când pentru bunul mers al tinerei familii, ești mutat într-o oază de relaxare continuă, de servicii de calitate, doar doar să poți muri liniștită și nu carecumva în fața vreunui membru al familiei. Căminul arăta frumos, intrai într-un living mare cu o sufragerie comună, mobilier din lemn masiv, pereții plini de tablouri frumoase și icoane, camere de supraveghere peste tot și din când în când auzeai câte o sonerie de la vreun viețuitor care dorea ceva la cameră. Personalul amabil merge direct la bătrânică și-i rezolvă doleanța. Așa funcționeaza lucrurile la 80 de ani. Suni la sonerie și ești servit. Nu înțeleg de ce trebuie să aștepți 80 de ani pentru un astfel de tratament…mi-ar place ideea de a suna la sonerie și cineva să-mi aducă un ceai, să-mi aranjeze perna, să-mi dea telecomanda sau să-mi încarce mobilul. Sau dacă s-ar putea să înlăture doar tot ce mă supără.

Sunt acolo în vizită profesională, vorbesc cu o bătrânică ce are 84 de ani, mică, slăbuță, firavă, ce seamănă aievea cu bunica mea. E perfect lucidă, are o privire caldă și simte o emoție că este vizitată. Nu e imobilizată la pat, din contră, se mișcă bine pentru vârsta ei, calcă cu grijă însă, parcă să nu se frângă ceva sub pasul ei micuț. Scrie impecabil, cu caligrafia aia demult uitată, ce se mai regăsește în fonturile de pe programele de editare. E minunată bunicuța asta și-mi aduce aminte ce mult îmi lipsește bunica mea, pe care și seamăn foarte bine fizic, care era așa slăbuță și blândă și răbdătoare și grijulie și împăcată cu lumea.

Era o vorbă, cine n-are bătrâni să-și cumpere. Înțelepciunea lor izvorâtă din acceptarea lucrurilor așa cum sunt, care nu mută munții, nici nu se războiesc cu lumea doar pentru dreptatea lor, liniștea din privire și veșnica așteptare a fiilor, nepoților, bucuria revederii și grija lor de a le da mereu ceva nepoților, doar doar vor rămâne mai mult cu ei, e tulburătoare. Bunicii mei au murit acum 10 ani, cei în casa cărora am rămas au murit la 2 săptămâni unul de altul. Se spune că cuplurile care sunt foarte legate de ani și ani împreună nu pot trăi separate, iar când unul moare, celălalt se stinge ușor și-i urmează. Doamne ce dor îmi e de ei. De grija ce-o aveau de fiecare dată când plecam undeva, de vorba lor simplă și plină de înțelepciune, de acceptare, de împăcare cu lumea și viața, de bucuria lor când le duceam bomboane.

Bătrânilor ăștia din cămin nu le simte nimeni lipsa, nu vor copiii să le audă vorba lină, sfatul bun, nu vor să aibă nepoții cu cine se juca și de la cine asculta povești din războaie. Pentru aceștia însingurarea și îndepărtarea de familie le e fatală, dar acționează ca picătura chinezească, în funcție de cât rezistă sufletul în corpul ostenit de dor, de prezență familiară, de îmbrățisări calde ale propriilor copii și nepoți. 

Am văzut la un moment dat o fotografie cu o mămică tânără ce avea în brațe un copil care își îmbrățișa mama cu brațele încolăcite după gâtul ei, iar textul de peste fotografie scria : cele mai scumpe bijuterii pe care le vei purta vreodată în jurul gâtului, sunt brațele copilului tău . Și mă întreb acum, când anii se adună, când corpul se gărbovește, când puterile ne lasă, după o viață de griji și lupte, după realizări și eșecuri, după sprijin necondiționat acordat copiilor, nu mai merităm bijuteriile cele mai scumpe în jurul gâtului ? Atunci vom putea suporta lipsa lor, vom putea accepta abandonul, ne vom fi pregătit să trăim printre străini care ne aduc medicația la pat, ne schimbă cearceafurile, ne pun un blid cald de mâncare în cantina plină de bătrâni care cândva au fost cineva, și acum am rămas uitați de lume ?

Am întrebat-o pe doamna la care am fost dacă îi place acolo. Stătea într-o cameră de două paturi, curată, cu o altă femeie în vârstă, probabil cu care și-ar fi băut cafeaua în tinerețe …sau poate cu un gen de femeie cicălitoare, care o obosește, cine mai știe ? Mi-a spus când eram doar noi că …mda, e frumos, e curat, sunt îngrijiți, au asistență medicală, au mâncare bună, DAR !!! NU-I MAI BINE CA ACASĂ! Și normal că nu-i. Pentru că acasă, indiferent ce înseamnă asta pentru cineva, e locul unde și-a lăsat amprenta, unde a aranjat lucrurile cum a vrut ea, unde a adunat toate catrafusele de care știa că nu va avea nevoie, e locul unde știe și pe bâjbâite să ajungă în orice colțișor, acolo în fiecare ungher e câte o amintire a ei din anii frumoși, când avea un soț, când copiii zburdau prin casă, când îi ștergea la fund și-i învăța să meargă singuri la baie, acolo în fiecare particulă de tencuială e impregnată viața lor ca familie, acolo și singură să fie, nu simte singurătatea, pentru că e de ajuns să privească orice colț ca sa-și retrăiasca viața iar și iar. Și chiar dacă toți copiii și-au luat cursul vieții în mâini, acolo, printre fotografii vechi și cărți prăfuite, acolo e viața ei. Acolo a dat meditații în tinerețe și parcă-i vede pe toți pe care ea i-a învățat să țină stiloul în mână , să scrie o compunere ori o scrisoare, și e mândră de fiecare pentru că acum au ajuns domni mari. Ca și copii ei. Așa de mari încât nu mai au nevoie de ea, căci le-a dat totul, i-a format să se poată descurca singuri în viață. Și așa fac. Nu mai au nevoie de ea. Nu mai vor să învețe nimic. Știu tot.

Acum, la cei peste 80 de ani, încă mai ajută copiii vecinilor la temele pe care părinții nu le mai știu rezolva, pentru că a fost dăscăliță, și pentru că mintea ei e încă mai lucidă ca a multor tineri sufocați de tehnologie.

Îi e dor de casa ei, pentru că în ciuda confortului aparent material, ea e trup și suflet, iar sufletul ei nu e îngriit acolo. În căminele de bătrâni sufletul acestora nu poate fi îngrijit, decât poate când nu mai e nicio rudă în viață să le stea alături. Oamenii pot fi singuri și-ntre oameni când sufletul lor vrea să fie cu cei dragi. Când sufletul lor s-ar bucura să știe că e aproape de copii și nepoți. Nu vrea să-i supere pe copii. Ei se simt mai bine știind că ea e îngrijită și sub supraveghere mereu. Pentru că ei nu mai au timp să o supravegheze.

Dar ea nu uită timpul pe care și l-a pus la dispoziția lor. Nu spune nimic despre asta, nu le reproșează nimic, însă suferința i se citește pe față. Îi apasă sufletul. Și de când am fost acolo, mi-l apasă și mie.

M-am hotărât. Nu mai vreau să ajung într-un azil de bătrâni. Nu vreau să împart camera la bătrânețe cu o străină , să-i suport sforăiturile ori bufeurile, vreau să mor în casa mea și dacă se poate aș vrea ca bijuteriile cele mai scumpe să le am mereu în jurul gâtului. Vreau să le pot povesti nepoților cum am învățat să croșetez, să împestresc ouă de Paște, să le spun că bunicii mei au prins al doilea război mondial, că unul din ei a luptat pe front victorios și  a murit liniștit cu copiii aproape de moarte bună la peste 82 de ani. Să le spun cum îmi povestea mie bunica cum atunci când au venit rușii au fugit de-acasă cu o căruță în munți, cu ce aveau pe ei și cât puteau duce cu căruța. Și-au plecat ei, cu părinții, cu porcii și găinile și cu puțina hrană pe care o aveau, părăsindu-și casele de frica invadatorilor. Vreau să le spun că au trecut peste lucruri mai grele decât vor trece ei când nu va mai funcționa internetul, vreau să știe care e istoria familiei noastre, pentru că n-o vor găsi pe google, asta se povestește iarna, când e frig lângă sobă. Și vreau să știe că niciun sacrificiu nu l-am făcut pentru copiii mei din obligație, ci dintr-o dragoste imensă și o grijă fără margini. Și că nu-mi pot imagina acum că la bătrânețe nu voi avea nevoie de ei lângă mine și că m-aș putea conforma cuminte, uitată într-un azil de bătrâni.

Dacă puteți, dacă înțelegeți, dacă-i iubiți pe cei care v-au dat viață, nu-i abandonați, nu-i lăsați singurătății sociale a unui azil frumos de bătrâni. E doar o aparență că i-ai asigurat bătrâneților acolo. De fapt, e doar o grăbire a sfârșitului, o traumă continuă pe care o simt ei abandonați fiind, pentru că nu confortul material și supravegherea continuă îi face fericiți, ci lăsarea lor în sânul familiei pe care ei au creat-o, nu poți să-i smulgi din ea și să-i spui că acum trebuie să stea liniștiti, închiși într-un spațiu determinat să-și aștepte sfârșitul. Nu cu asta le suntem datori. Le suntem datori cu recunoștință, cu obligația de a-i întreține, de a-i asigura cu toate cele necesare traiului alături de noi, în casa lor pentru care au muncit o viață, dar mai ales le suntem datori cu iubirea noastră, cu prezența noastră și a copiilor noștri.

De mai aveți bunici ori părinți bătrâni, căutați-i și mulțumiți Cerului că sunt încă în viață. Și țineți-i aproape de familie. Ei au nevoie de noi și noi de ei. Locul lor e alături de familie. Până la final.

ACEST ARTICOL  a fost publicat aici :

http://www.catchy.ro/nu-vreau-sa-mor-intr-un-camin-de-batrani/94619

Sursa foto : pixabay.com

Nunta : ca la film, doar că nu ai popcorn

wedding-1028068_1280

Sâmbătă am fost la nuntă.

Obligație din partea soțului, era să ratăm nunta cu totul pentru că eram sigură că e de noapte, astfel încât ca în orice altă zi de sâmbătă, am trebăluit prelungit prin bucătărie. Noroc că ne-a sunat nașa pe la ora 3 să ne întrebe la ce oră plecăm la nuntă, să mergem împreună. Noi, liniștiți spunem că pe la 9. Ea, agitată, cum la 9 că nunta începe la ora 4… nu mai aveam mare lucru de făcut prin casă, decât să curăț toată bucătăria de oale de după talentul culinar, să fug până la birou să ajut un client uituc, care știe că nu lucrăm în weekend, dar e disperat, să-mi fac manichiura, să-l culc pe cel mic sau să-i duc pe amândoi la mama, să fac un duș rapid și să joc rolul de coafeză, pentru că evident că am uitat să-mi fac programare .

Și dacă crezi că în orice alt domeniu exista varianta urgenței, în domeniul înfrumusețării corporale nu există așa ceva.

Trebuie să fii cu capul foarte limpede, să-ți iei agenda în față și să te gândești ce evenimente sociale ai în umătoarele două săptămâni, să-ți faci programările de rigoare ținând cont evident de când are liber cosmeticiana, manichiurista și coafeza și doar în ultimul rând ținând cont de programul tău personal. Iar dacă prinzi programările din timp, ai șanse să sari dintr-un scaun într-altul, de la cosmeticiană la manichiură, apoi la coafeză și apoi iar la cosmeticiană pentru machiaj. Dacă ratezi cumva termenul asta, ești decăzut din drepturile de  a te mai organiza după bunul plac și ești la mâna lor. Așa că s-ar putea ca la manichiură să prinzi liber la 7 dimineața, iar la coafura pe la 18.00, să ai liber un interval perfect de a-ți strica manichiura de dimineață dereticând prin bucătărie. Pentru că timpul îți permite.

În situațiile în care uiți de evenimentele sociale sau nu prezintă un real interes pentru tine, ori ești pur și simplu cu capul în altă parte, constați că poți să fii de 3 ori femeie, să faci totul singură, ba chiar să și bucătărești între timp și să fii chiar mai mulțumită de rezultatul final decât când ieși de la salon.

Ca regulă, în aproape 90% din cazurile de aranjat freză pentru eveniment eu nu sunt mulțumită de cum a ieșit munca coafezei. Nu-i vina ei, n-avem același gusturi și n-are puterea să vadă în creierașul meu să își dea seama ce anume îmi doream eu de fapt și-i exprimam greșit sau pur și simplu nu vorbeam aceeași limbă. Soțul, văzându-mă cum îmi schimb de fiecare dată coafura, mă întreabă așa retoric care e rostul vizitei mele la salon, dacă oricum eu îmi modific coafura singură acasă? Feelingul de a fi bibilită ca o floare …priceless .

Trecând peste pregătirele pentru nuntă, odată ajunși acolo, ne dăm ușor seama că nu cunoaștem deloc mirii. Și par așa tineri încât realizăm că și peste noi au trecut niște ani. Par așa inocenți, doar barba îl face pe mire să pară mai serios, în rest ai fi crezut că doar ce au dat Bac-ul. De fapt, adevaratul Bac tocmai l-au început, are mai multe probe decât sunt anunțate, căci căsătoria e adevăratul examen de maturitate, nu reproducerea unor cunoștințe în fața unor profesori obosiți.

Nunta e elegantă, iar mirii sunt atât de dornici de a face lumea să se simtă bine de ziua lor, încât merg la fiecare invitat, deși nu cunosc probabil mai mult de 25% din aceștia, și încearcă să lege conversații ale căror cuvinte nu se aud. Nici n-ar avea cum.

Probabil printre primele semne de înaintare în vârstă se numără acela de a nu mai suporta muzica dată la maxim, care te împiedică să vorbești și să te faci auzit măcar de persoana din dreapta ta. Și evident nu toată muzica ai asculta-o la acești decibeli…hai fie o piesă sau două, poate chiar mai multe, dar în niciun caz nu poți suporta 5-6 ore muzica ce nu e pe gustul tău , la maxim.

Fiind necesar să participi, nu ai altă șansă să treacă timpul decât să stai cu ochii ațintiți spre ringul de dans și să observi personajele. Să observi, nu să judeci. Judecata altora nu e bună.  E ca la film, doar ca nu ai popcorn. Stând și observând, constați că cele mai mari dansatoare după ce se chinuie vreo 2 ore pe tocuri nepotrivite pentru stilul lor coleric de dans, dar potrivite cu outfit-ul de petrecere, ajung să se descalțe cu mândria învingătorului și să danseze frenetic așa cum dansezi tu în zilele bune când nu te vede nimeni dimineața când ieși de la duș.

Au învins pantofii incomozi, au câștigat dreptul de a rămâne pe ring și au demostrat că nimic nu le poate opri. Au o stare de voie bună de invidiat, una dintre ele râde cam mult și din nimic, deci cred că a pierdut totuși lupta cu cocktailul alcoolic, dar va rămâne cu siguranță pe ringul de dans până spre dimineață , precum și în memoria multora și mai ales pe pelicula familiei nou formate.

Cum e să dansezi în rochie elegantă desculță într-un restaurant sub privirile oamenilor plictisiți? E asta o dovadă de adaptabilitate sau e o dovadă a renunțării la rolul pe care era pregătită să-l joace ? Căci outfit-ul era al femeii fatale, care stă bine pe tocuri și nu se împiedică la fiecare doi pași, e al femeii emancipate, care n-a lăsat nimic să-i scape din pregătirea pentru eveniment. Ea cu siguranță știa de evenimentul asta din timp și a reușit să aibă toate programările pe care tu le-ai ratat la manichiură, machiaj și coafor.

Și totuși pantofii de nuntă nu sunt făcuți pentru a chinui doamnele și domnișoarele, sunt făcuți pentru a fi arătați, pentru a arăta un picior frumos și pentru a da rochiei ținuta perfectă. Fără ei se zgârâie discul, iar placa nu mai sună bine. Cel puțin pentru mine.

Textul a apărut aici : http://www.catchy.ro/nunta-ca-la-film-doar-ca-nu-ai-popcorn/94297

Sursa foto : pixabay.com

Cum dai o veste proastă familiei ?

femeie1

Uneori trebuie să dăm și vești proaste. Cum le dăm ? Cum vor fi primite ? Cum vom fi priviți după ?

Cum dai o veste proastă familiei ? Adică, în concret, cum le spui pe rând tuturor că esti suspectă de cancer? Că în corpul tău s-a dezvoltat o formațiune nodulară, care prezintă risc de malignitate datorită formei, texturii, durității ei, undeva la nivelul unui sân…și din cauza căreia trebuie să-ți reanalizezi viața, să începi să mergi prin spitale, alea grozave de la noi unde se face dezinfecția cu substanțe diluate de până la 10 ori, să mai ceri o părere, să faci operația de înlăturare a corpului străin, să aștepți cu groază rezultatele analizelor de țesut.

Bun, tu poți accepta lovitura asta. Dar ceilalți cum o vor accepta ? Cum o vor primi și cum te vor privi de aici încolo? Cum reușești să-i faci să nu se panicheze ? Să nu sufere de fiecare dată când te privesc? Cum îi conștientizezi că tu ești împăcată cu ideea , că oricui i se poate întâmpla, că în zilele noastre o persoană din 4 are cancer și că în perimetrul familiei voastre tu ești aceea persoană din patru.

Pe bune, a avea azi cancer e ceva foarte comun. Unii se vindecă, după ce trec printr-o perioadă grea, alții nu se vindecă deși trec și ei printr-o perioadă grea sau foarte grea. Iar dacă e ceva sigur în viață e că la un moment dat se termină. La unii mai târziu, la alții mai devreme.

Nu știu ce urmează, nu știu la ce să mă aștept, nu știu dacă voi fi la fel de tare și peste o săptămână și mai târziu. Știu însă că contează mult starea mea de spirit. Sunt conștientă că dacă mi s-a întâmplat asta înseamnă că urmează o luptă pe care ar fi bine să o câștig. Am oare armele pregătite pentru lupta asta ?

Încă mi se pare că nu e mare lucru, pentru că încă nu simt nimic fizic. Am o mărgea, un sâmbure de cireașă care vreau să cred că a rămas sub piele de când am mâncat ultima dată cireșe și s-a nimerit fix în zona decolteului spre sân. Ce știu medicii ăștia ? N-o fi mare brânză de situație, am să fac operația de extirpare și am să aștept rezultatele în stres. Doar stresul nu doare. Oare după asta mă va durea ?

Ce ți-e și cu elastografia asta, te face să nu-ți mai placă nici culorile, căci gradul de risc de malignitate îl cuantifică în intensitatea culorii. Asta nu e o utilizare artistică a culorii, e chiar un afront la adresa culorilor. Ele erau lăsate pentru a bucura oamenii vizual, nu pentru a-i speria.

Mi-e groază și să merg la medicul specialist, pentru că deocamdată mă pot detașa de subiect. Pentru că încă am speranța. Dar după ce merg, dacă se trezește și ăsta să confirme suspiciunea ecografistului și îmi spulberă speranțele ?

Cum spui zbuciumul ăsta cuiva ? Cum îl spui părinților, socrilor, fraților, angajaților, prietenilor ? Cine poate să se adune așa rapid ca să reacționeze cum ai vrea tu la o astfel de veste ? Cum să-i spui prietenei tale care nu mai are timp nici să-ți răspundă la telefon de când are bebe că te macină ceva, că s-ar putea să fie nevoie să-ți analizezi altfel viața ? Cum să-i spui prietenei tale că ai primit o ispită de o așa intensitate și vrei să poți să treci bine de ea ?

Cum să le spui tuturor să nu mai spună cu atâta siguranță că n-ai nimic, pentru că asta nimeni nu o știe, iar siguranța lor spusă de disperare nu te ajută, ci te enervează ?

Cum alegi medicul cel mai bun ? Adică unde întrebi de medici oncologi, poate cel care ți s-a recomandat nu e cel mai cel…

Nu mi-e atât de greu să mă gândesc cum gestionez situația pe cât îmi e de greu când îmi imaginez cum va fi când va trebui să dau vestea asta tuturor. Să văd șocul pe care ei îl au când le spui că la 33 de ani ești suspectă de cancer. Când se uită toți cu milă înspre tine și spre cei 2 copilași care nu știu nimic din zbuciumul tău. Atunci încep să plâng și să mă dărâm. E bine că încă n-am ajuns acolo, încă nu e nevoie să șochez pe nimeni…eu încă am speranța și credința că Dumnezeu știe de ce a îngăduit să trec prin asta și că alături de El, voi fi bine, cumva , cândva.

Sănătate vă doresc!

Textul a fost publicat aici :

http://www.catchy.ro/cum-dai-o-veste-proasta-familiei/94101

Sursa foto : http://www.catchy.ro

 

Care-i treaba cu Iepurașul ?

easter-1275790_1280

Serios, el când a apărut în peisaj ? Moș Crăciun era demult, de dinainte să fi fost eu mică. Înaintea lui se pare că era un Moș Gerilă. Ala l-am acceptat cu drag, ne aduce cadouri pentru că suntem cuminți, respecta regula darurilor de la nașterea Mântuitorului, căci cei trei magi i-au adus daruri scumpe, fiind încredințați că va fi un mare împărat. Și de atunci se aduc daruri copiilor omagiind Nașterea Mântuitorului. Deci idea de bătrân mag cu cadouri are ceva vechime.

Dar Iepurașul asta de Paște cum și când a apărut ?

De miel știam, existând ca simbolistică atât în Vechiul cât și în Noul Testament ca jertfă. Oul, ca simbol al Învierii se vopsește în roșu. Se spune că Maria Magdalena, ajungând în fața împăratului roman Tiberiu, având în mână un ou alb, i-a vestit acestuia că Iisus a Înviat din morți. Acesta, luând în derâdere afirmația femeii, îi spune că probabilitatea ca Acesta să fi Înviat e la fel de mică ca aceea ca oul ce-l ține în mână sa se transforme din alb in rosu. În acel moment oul din mâna Mariei Magdalena s-a preschimbat în roșu și așa este ea reprezentată ca Sfântă în multe icoane.

De iepurași n-am gasit menționat în nicio scriere veche. Cică apar prin Germania prin 1590 , iar la anglo-saxoni rămân de dinaintea convertirii lor la creștinism de la zeița lor a primăverii, Eosrte, ale cărei simboluri erau oul și iepurele.

În fine ne-am trezit cu el în Sărbătoare pentru că așa cresc vânzările la dulciuri. Mamă și ce bună e ciocolata în formă de iepure…îți vine s-o mănânci toată, toată, cu ouăle de ciocolată cu tot.

Nu înțelegeam strategia de marketing a asocierii iepurașului cu ouăle de găină în perioada sărbătorilor pascale. Eu n-am studii de marketing și ne asta nu pricep. Dar căutând informații cu privire la originile lor, se pare că oamenii ăștia din vânzări chiar știu să-și facă treaba. Pentru a nu supăra niciun consumator, au îmbinat tradițiile creștine cu cele păgâne, le-au trasformat în ciocolată, ca nimeni să nu-i reziste și le-au ambalat frumos colorat așa pe cel puțin câte un raft în fiecare magazin. N-ai cum să nu-i accepți. După atâta post, o ciocolată e irezistibilă, fie ea și în formă de iepure.

Și s-ar putea ca iepurașul să devină salvatorul mielului și e doar o etapă preliminară cu scop determinat de a înlocui mielul de Paște cu iepurașul de Paște. Și așa mesajele astea subliminale nu știi niciodată ce te determină să faci. Ne-om trezi peste vreo generație că după ce am tot mâncat iepurași de ciocolată să vrem să-i mâncăm în loc de miel, crezând că despre asta e vorba în tradiție. Sper doar că atunci când iepurașul va fi înlocuit cu ceva animăluț, să fie tot din categoria comestibilelor.

Și vă rog nu aruncați cu ouă roșii după cei care consumă miel, ied, pui, iepure, porc sau vită. Serios, imaginile alea cu mielul trist sunt așa doar ca să-mi asigure indigestia. Când vedeți puișorii cu puf galben vă gândiți că s-ar putea transforma într-o minunată supă sau vă gândiți să nu-i mai tăiați când sunt mari și urâți pentru că, la fel ca mielul au dreptul și ăștia la de toate și mai ales au dreptul să nu fie mâncați. Să ne întoarcem toți la mâncarea vegan sau la pastile cu vitamine ori prafuri cu proteină, iar animalele să traiască liniștite, nestresate de gândul bucătăriilor tradiționale.Iar iepurașii fricoșii ciocolatoșii să devină eroii comerțului de Paște, când mielul a fost salvat de la tăiere.

Printre simboluri și modul plasării lor în sărbătorile creștine și printre tabere de carnivori și vegani, vă doresc să păstrați măcar în suflete mesajul acestei Sfinte Sărbători a Învierii, acela al speranței, nădejdii în viața veșnică, al iubirii și al pocăinței , al iertării și al dragostei.

Hristos a Înviat!

Text publicat aici :

http://www.catchy.ro/care-i-treaba-cu-iepurasul/93758