La spartul târgului. A târgului de trăiri.

La spartul târgului . A târgului de trăiri.

Întâi s-au adunat care mai de care să pregătească orașele și satele de sărbătoare. Să fie luminate. Apoi s-au îngrijit să aducă întuneric în gândurile și sufletele oamenilor. Să-i tulbure, să-i dezbine, să-i ațâțe unii împotriva altora. Apoi, pentru că deja se împlinise timpul Sărbătorii, s-au evidențiat obiceiurile oamenilor în perioada sfântă. A unora de bucurie, de împlinire și de mulțumire, a altora de îmbelșugare, de îmbuibare, de exces și de cheltuieli care depășesc condiția socială proprie. S-a constatat încă o dată că cei mai mulți sunt cei care aleargă de zor fugăriți de propriile targeturi, veșnic agitați, veșnic nemulțumiți, veșnic grăbiți, care nu mai au răbdare să traverseze orașul, dar e musai să o facă pentru că încă n-au împlinit listele de cadouri, de cumpărături , n-au reușit să-și achite încă toate facturile.

A trecut cu chiu cu vai și cea mai aglomerată perioadă a anului, finalul, când parcă de la an la an agitația se întețește mai mult și mai mult până când devine un adevărat calvar să uiți să-ți cumperi ceva de la supermarket și să fie nevoie să mergi să cumperi. E un calvar în trafic, e aproape imposibil să găsești vreun loc liber de parcare și în tot acest haos e aproape imposibil să găsești un om liniștit, netulburat, neagitat. Toți sunt nervoși, sunt grăbiți, sunt frustrați, sunt prigoniți, sunt constrânși că trebuie să fie într-un loc în care nu vor să fie pentru a împlini o comandă, o cerere, o scrisoare, o listă de cumpărături. Așa om fi de agitați și la final ? La final de timp ? Așa om alerga, nepregătiți, dar musai să fim primii, să dăm din coate, să ne fie nouă bine ?

Orașele sunt încă îmbrăcate în beculețe colorate, sunt încă brazi împodobiți prin magazine, prin parcuri, pe la instituții, iar sufletele sunt încă zbuciumate în trupurile care abia au trecut de ispite culinare, vestimentare, materiale.

Ce am ales să promovăm, să accentuăm, să sărbătorim în fapt de Crăciun ? Nimic din valorile creștine, deși suntem un popor creștin majoritar ortodox. Prea puțini au reușit să tragă semnalul de alarmă al Praznicului, să simțim că-n sufletele noastre chiar S-a născut Hristos,  prea puțini au înțeles să amintească de legea nouă, a iubirii, a iertării, a speranței, a vieții veșnice. De ce nu mai reușim noi creștinii să transmitem valorile credinței noastre ? Nu le cunoaștem ? Nu le căutăm, nu le trăim , nu le înțelegem ? Am devenit imuni la trăire, am ajuns toți să ignorăm strigătul de ajutor al sufletului care are nevoie de spiritual ?

Suntem încorsetați de trupul ăsta neputincios pentru care facem atâtea sacrificii, îl folosim pentru a ne realiza planurile realizării profesionale, sociale, îl forjăm la maxim peste capacitatea cailor putere cu care e dotat. Totul pentru că ne-am format tipare în care trebuie să ne încadrăm social. Când reușim să le împlinim, realizăm că nu ne-au adus satisfacția scontată, că în afară de trup obosit și suflet pustiit, scara pe care am urcat nu ne mulțumește. Că am fugi chiar mâine într-un vârf de munte, departe de tumultul civilizației, dacă n-am fi prea ancorați în confortul casnic pe care cu atâta preț l-am plătit.

Și totuși, uneori poți să aduci liniștea vârfului de munte în sufletul tău. Poate asta e soluția.  Poate chiar ultima. De-a păstra linia de mijloc între ceea ce suntem și ceea ce ar trebui să fim, de a ne face rostul în lume și a ne spori talanții ce ni s-au dat fiecăruia. De-a arăta prin propriul exemplu că se poate să evoluezi spiritual, să găsești echilibrul perfect al vieții. Să fie o prioritate pentru noi urcarea pe scară duhovnicească, spirituală, ceea ce presupune exact contrariul mijloacelor care te-au ajutat să crești social. Umanul vine din echilibrul sufletesc, binele îl poate face doar un suflet bun, iubirea trebuie să pornească din suflet, iar iertarea acordată îți poate șterge din suflet tristeți și dezamăgiri.

Deși vedem și constatăm continuu că lumea din jurul nostru nu se îndreaptă spre o direcție bună, că însăși sistemul se va autodistruge iar în tot acest vacarm vom fi prinși cu toți voluntar sau involuntar, când vedem că nu mai putem schimba direcția, când însăși lupta comună nu mai poate fi realizată, când oricâtă rezistență am avea nu există urechi care să ne audă și intenții bune conducătoare, atunci e momentul să realizăm că am pornit cu stângul. Că oricât de a clișeu ar suna nu vom putea schimba nici lumea, nici timpul, nici vremurile ce stau să se împlinească, nici caracterele stricate, dar ne putem schimba pe noi. Dacă cei răi ne transformă în răi, ne fac să răspundem cu rău, atunci ne-am întunecat sufletul și nicio luminiță din niciun oraș îmbrăcat de sărbătoare nu îl va aprinde și lumina. Îl vor lumina doar roadele Duhului de care vorbește Sf Apostol Pavel în Epistola către Galateni și anume : dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția. Acesta le spunea galatenilor să stea tari în libertarea cu care Hristos ne-a făcut liberi și să nu se prindă iarăși în jugul robiei. Căci au fost chemați la libertate. Dar să nu se folosească libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci de a sluji unul altuia prin iubire. Căci trupul poftește împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; acestea se împotrivesc unul altuia, ca să nu faceți cele ce ați voi. Să nu ne îngrădim singuri libertatea de a alege binele în locul răului ce ni se oferă și ni se servește constant. Și dacă avem etalonul conduitei creștine, să alegem și oamenii care împlinesc Legea nu care o încalcă și n-o recunosc.

 

Articol publicat întâi pe Catchy, aici :

http://www.catchy.ro/la-spartul-targului-de-trairi/121418

 

 

Reclame

În ce domeniu acordăm încredere de 100% Statului Român? Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane…

2017. România. Populație reală sub 19 milioane locuitori. Populație activă – insuficientă pentru a susține furturile bugetare.

Să realizăm deci un chestionar privind domeniile în care mai putem sau nu avea încredere în statul român.

Ioan: – Ai încredere în deciziile Statului în domeniul justiției ?

Gheorghe : – Nu. Nu vezi ca justitia nu mai e independenta? ca nu mai e decat o putere subordonata altei puteri? Că riști să mori cu dreptatea în mână și se face pușcărie mai multă de cine fură de mâncare decât de cine fură Statul de milioane de euro ? Care justiție ? Care decizii juste ?

Ioan: – Ești mulțumit de deciziile Statului în domeniul educației ?

Gheorghe : – Care educație ? Aia în care vin părinții să dea cu pumnii în catedră că loazele au venit supărate acasă pentru că n-au știut să răspundă ? Aia în care avem mai mulți profesori suplinitori incapabili să ia note de bun simț la examenele de titularizare ? Aia în care nu oferim posturi viabile și tergiversăm scoaterea la concurs a posturilor libere ca să se poată acorda preferențial ? Aia în care ministrul educației nu știe să vorbească corect gramatical limba română? Aia în care scoatem de prin manuale orice deranjează câte un profesor slab pregătit pentru România și care a pierdut trenul de Spania ? Aia în care spunem o altă istorie și apreciem doar valori transfrontaliere, pe ale noastre interzicându-le  prin lege ? Care educație ? Aia prin care îi învățăm pe copiii nostri că sunt liberi să facă orice le spun instinctele? Doar să ne apropiem mai mult de nordici ?

Ioan: – Probabil că în domeniul infrastructurii,  sunteți totuși mulțumit de ce face Statul român pentru cetățenii săi, nu-i așa ?

Gheorghe : Care infrastructură, domnule? Că și drumul făcut de Ceaușescu l-au spart ăștia și au blocat licitațiile de circulăm pe drum neasfaltat, căci s-au impotmolit lucrările. Care drumuri , că te ia durerea de cap dacă trebuie să traversezi țara în lung și-n lat ? Dumneata ai mai circulat cu trenul în țară , mai ai curaj să mergi cu el de frica deraierilor? Că s-a permis să se fure tot fierul din căile ferate. Care infrastructură, că deja toate orașele sunt sufocate și nu există nicio variantă ocolitoare viabilă care să fluidizeze traficul…am fost și-n vest domnule, dar aia fac intersecții și drumuri suspendate, au metrouri funcțioanale, au mijloace de transport în comun și au domle bicilete…la noi dacă vrei să circuli cu bicicleta, ești victimă sigură.

Ioan: – Măsurile Statului în domeniul economic sunt mai incurajatoare? Sunteți mai relaxat din punct de vedere fiscal ?

Gheorghe : – Îți bați joc de mine, domnule! Despre ce relaxare fiscală vorbești ? Că ajungem în faliment azi mâine. Și strănepoții noștri vor plăti datoriile pe care și le asumă în numele nostru Guvernul pentru a mai lua împrumuturi străine…Cine ne-a întrebat pe noi dacă suntem de acord cu deciziile lor de împrumut ? Mai spală ochii vreunui pensionar cu creșteri de câțiva bănuți la pensie, să știe omul că are 1 leu doi în plus și cresc prețurile la motorină și la toate produsele în stil domino, de ajunge bietul pensionar să moară de foame.  Statul asta ce-ți dă cu o mână, îți ia cu 10. Și le ia și generațiilor viitoare, că nu știu, zău cine ar mai putea redresa economic țara în halul în care e.

Ioan: – Ehe, măcar să fim sănătoși, că tot nu-i pierdut totul nu-i așa ? Sunteți mulțumit totuși de sistemul de sănătate din România, de felul în care Statul vă garantează dreptul la sănătate ?

Gheorghe:  – Are România un sistem de sănătate și eu nu știu de el ? Bine că am cotizat o viață ca un contribuabil onest, ca atunci când mă îmbolnăvesc să nu pot să stau liniștit nici măcar pe un pat de spital. Pentru că azi dacă ajungi bolnav, trebuie să mergi la spital cu patul după tine, că spitalele nu mai au locuri. Vezi tu, Ioane, oamenii s-au îmbolnăvit de supărare. Nimic nu mai merge bine în țară, toate sunt sortite pieirii, orice culoare politică ar fi în fruntea țării, luptă împotriva poporului…și oamenii ajung să se imbolnăvească. Și bolnavi fiind, îi poți extermina mai ușor. Nu le dai mediamente, nu le dai cele necesare pt sălile de operații, nu le mai asiguri siguranța în spitale și slăbești sistemul pentru ca tot felul de infecții și bacterii să se poată înmulți în voie doar doar se curăță țara de oameni, că spitalele nu se mai curăță demult de viruși și lepre. Care sănătate, Ioane, că ăștia cum află că suferim de ceva, ne apasă mai tare. Nu mai găsesti loc pentru investigații gratuite, nu mai sunt medicamente compensate, nu mai există loc la consultații pentru boli grave. Suntem tot mai mulți bolnavi și tot mai puțini medici, în tot mai proaste condiții sanitare. Unde să mai mergi?

Ioan: – Am auzit totuși că în domeniul ăsta, Statul are un plan, de a proteja populația prin VACCINARE . Ai auzit ? Veți fi salvați. Toată populația va fi salvată prin noul val de vaccinare obligatorie…o fi noua reformă a sănătății. Și, pentru o mai bună aplicare pentru întreaga populație, toate vaccinurile, grila de vaccinare, campaniile de vaccinare și evident importatorul vor fi stabilite prin hotărâre de guvern, va fi toată decizia în mâna unor politicieni de bună credință…nu-i așa, Gheorghe, că parcă a răsărit soarele și pe strada ta ?

Gheorghe : – Apăi, Ioane, dacă în toate domeniile puterea guvernamentală a eșuat lamentabil, iar țara asta mai are puțin și arde, dacă la niciun domeniu nu au avut rezultate măcar satisfăcătoare, cum îi crede, Ioane, că vom fi salvați tocmai de vaccinare obligatorie, c-apoi și-aceea trebuie făcută după ce ai făcut niște analize, să nu-ți fie ție mai rău decât înainte, nu crezi ? Și unde să-ți mai faci analize și cu ce costuri, că n-au buget de prevenție, nici de profilaxie, nici măcar de intervenție…unde-ai mai văzut tu, Ioane ca deciziile medicale să le lași pe seama unor terchea-berchea, care se schimbă politic după cum îi bate ploaia de bani și de interese ?

Ioan: – Nu știu, Gheorghe, dar zău că nu ne-a mai rămas decât să ridicăm privirea spre Cer și să-i cerem lui Dumnezeu să nu ne lase nici acum, că oricât au încercat ăștia să ne extermine, n-au reușit, tot din mila Lui.

Ridică-te Gheorghe,

Ridică-te Ioane !

După bureți

 

O Dacie albă, veche 1300 și două familii cu copii. Fără scaune de mașină speciale pentru copii. Sâmbăta. Era o zi numai bună de mers după bureți ( adică ciuperci, pentru necunoscători ). Părinții mei cu nenea Fl și tanti Ro mergeau constant după bureți. Culegeau pitoance (adică hribi), oiene, gălbiori și cuci. Eu cu soră-mea aveam cam 7-8 ani, iar Relu era mai mare ca noi cu vreo 8 ani ca și noi. Încăpeam cu toții într-o Dacie care uneori pornea din prima, alteori din mai multe încercări și plecam spre pădurile satelor din împrejurimi, tot într-un cântec și o voie bună. Nu pornea mașina, până nu începeam noi să cântăm.

Melodia preferată a dl Fl era Domnișoară, domnișoară. Îmi aduc aminte și acum textul : ” Era într-o fustă de piele/ Și se tot plimba alene/ la mine se tot uita/ de parcă mă provoca . – Domnisoară, domnișoară, ce program aveți diseară ? – Domnule, nu vă cunosc, întrebarea-i fără rost !” . Cânta toată mașina, să ne înțelegem. Ajunși la pădure, Relu mergea la pescuit, noi cu adulții după bureți. Măi, cum știau oamenii pe vremea aia să se bucure de natură, să se rupă de lume și să respire natura în cel mai natural mod posibil.

A căuta ciuperci în pădure ar trebui să fie un must do al zilelor noastre. Dacă vrei să te decontenezi, să simți libertatea pădurii, să uiți de zumzetul orașului și chiar de zumzetul propriilor gânduri, trebuie să faci asta. Dar puțini o mai fac ca pe vremuri. Văd acum activitatea asta ca o relaxare perfectă, de la cum începea la cum se termina. Fiecare cu plăsuța ori coșul său și un băț căutat la intrarea în pădure, ne risipeam în pădure în direcții diferite. Deși eram mici, pe vremea aia cunoșteam ciupercile. Acum n-aș mai avea curajul să mănânc ce culeg. Pe vremea aia mergeam foarte des după ciuperci. La fiecare ciupercă găsită, alergam la mama sau la tata să le arătăm ce-am cules și dacă e bolundă ( a se citi nebună ) sau nu. Și fiecare ieșire la cules de ciuperci se lăsa cu un picnic, fie făceam ceva la disc, fie doar tradiționala clisă friptă ( slănină), fie se prăjeau chiar ciupercile culese.

Am ajuns să cumpăr acum ciupercile  de la culegătorii care reușesc să se trezească cu noaptea-n cap și să străbată pădurea în căutarea unui produs mai bun și mai scump decât carnea.  Dar nu reușesc să-mi aducă în afară de hrană și starea copilăriei, nici bucuria sau satisfacția găsirii celei mai frumoase pitoance, nu reușesc să-mi capteze liniștea pădurii și nici foșnetul frunzelor întoarse în căutarea de ciuperci. Stările astea nu se pot cumpăra. Iar pitoancele fără bucuria produsă de culegerea lor parcă n-au același gust. Acum îmi pare o corvoadă să aleg și să curăț cantitatea de hrană cumpărată, căci nu s-a putut vinde la pachet și bucuria, relaxarea și nici liniștea pădurii. Asta e musai să o cauți singur. Și e atât de necesar să-ți faci timp să o cauți, să te plimbi prin pădurea care abia așteaptă să te asculte, abia așteaptă să te facă să-ți uiți grijle acasă, care te face să realizezi ce frumoasă e creația lui Dumnezeu și cât de puțin reușim să o valorificăm. Cât de puțin ne folosim de darurile naturii, de  brațele pădurii și de tratamentul pădurii.

Mi-e dor să merg la cules de bureți. Să simt pitoanca în mână și să o curăț în pădure printre frunze moarte . Mi-e dor de starea pe care ți-o dă plimbarea în pădure și răsplata pădurii că ai vizitat-o.
Să mergeți să cautați starea asta și ciupercile care vă plac. Garantez că rezultatul e mai bun decât ore bune de psihoterapie 🙂

Icoana de la bâlci

Duminică am fost la Târg la Negreni. Îmi plac târgurile care se păstrează de zeci de ani ca tradiție organizate la țară. Au ceva arhaic în ele. Nu mai regăsești ce se vindea pe vremuri acolo, însă mie îmi place să ajung într-un astfel de bâlci din două motive : să găsesc lucruri manufacturate, de uz caznic în gospodărie, făcute din lemn, nuiele, pânză și să mă uit la vechiturile aduse de comercianții care spicuiesc pasiunile oamenilor. Acolo caut cărți vechi, obiecte de decor, ustensile și-mi place să admir ( că nu poate fi vorba de cumpărat) piesele de mobilier din lemn masiv, păstrate aproape intacte după 100 de ani. Am avut ocazia să le arăt copiilor cum arăta un leagăn de lemn de pe vremea bunicii, că nici eu nu le-am prins funcționale. Le-am arătat ceasul cu cuc după care tânjesc, căci avea bunica unul în casă și nimeni nu-i mai știe urma. Am găsit o unealtă foarte frumos lucrată în lemn, cioplită cu motive traditionale cu care se sparg alunele, făcută din lemn, fără niciun fel de alt material, pe care nu m-am îndurat să o cumpăr…cerea un preț prea mare și nu i-a plăcut invitația la negociere.

Nu știu dacă ați fost la vreun astfel de târg, unde pe mese improvizate stau aruncate zeci de acareturi, trocometricuri și bazaconii găsite prin podurile caselor ori prin pivnițe, fiecare cu un bogat pachet de amintiri. Pe o astfel de masă mi-a atras atenția o icoană, pe care am luat-o în mână să o studiez. Comerciantul vine la mine și-mi spune că e icoana Sfântului Apostol Pavel. Îi spun „Știu”. Iar el îmi spune că dacă mă închin Sfântului, pot să o  iau de gratis. În mintea mea erau intersectate cel puțin 3 gânduri care se loveau unele de altele pentru a da comanda creierului să acționeze. Primul gând de când am luat icoana în mână era să o analizez să văd dacă e ortodoxă. Părea. Apoi al doilea gând ca răspuns la oferta făcută a fost că sigur comerciantul are chef să facă mișto de mine și vrea să mă încerce să vadă dacă sunt în stare să mă închin Sfântului în plin bâlci de vechituri. Apoi ca răspuns la acest gând m-a străfulgerat pasajul de evanghelie și anume : dacă voi vă veți rușina de Mine în fața oamenilor și Eu mă voi rușina de voi în Împărăția Cerurilor.

Am plecat cu icoana Sfântului Apostol Pavel acasă și abia seara mi-am dat seama de ce s-a întâmplat, abia atunci creierul a făcut conexiunea minunii pe care am trăit-o. Azi începe Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel. Iar ieri Sfântul Apostol Pavel a vrut să vină în casa mea. Dumnezeu lucrează prin oameni și nicio rugăciune nu rămâne neauzită. Cum știa Sfântul că-i așteptam postul și câtă nevoie aveam să primesc un semn. Cum știa el că sufletul meu are mereu și mereu nevoie de întărire și ce frumos lucrează Sfinții între ei și răspund la cereri adresate în altă parte. Cum triați voi acolo Sus cererile, gândurile și rugăciunile noastre și cum mergeți cu ele în fața lui Dumnezeu pentru a  ne susține cauza ? Ieri mă rugam Sfântului Luca al Crimeii, doctorul fără de arginți, care are o grijă deosebită de mine și pe care l-am numit doctorul nostru de familie. El știe suferința și încercările mele de anul trecut, dar n-a vrut să îl cinstesc mai mult decât pe Apostoli și mi-a ieși în cale un om, a cărui figură nici măcar nu mi-a rămas întipărită în minte care în prag de postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel îmi dăruiește o icoană a Sf Apostol Pavel. Ce semn mai vreau să văd ? Cum să nu vă spun bucuria mea pentru ca începutul de post să ne găsească încrezători, plini de putere de a duce mai departe orice ne-a fi rânduit să ducem. Nu mai cer de-o vreme ceva anume, cer doar să mă las în voia lui Dumnezeu care să-mi arate de fiecare dată calea. Și s-o pricep, să-mi deschidă ochii sufletului și-ai minții să fac voia Lui, cea mântuitoare.

Nu vreau să vă țin teoria postului, dar vreau să căutați răspunsuri la întrebările pe care le aveți, vreau să transmit că avem obligația de a ne cerceta credința, de a înțelege ortodoxia, de a căuta și căuta până când găsim răspunsurile necesare mântuirii. Rânduielile postului vă vor fi date de duhovnic, eu vreau să vă doresc doar ca binecuvantarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel să se reverse asupra voastră și să vă fie sprijin în fața lui Dumnezeu. Post ușor și binecuvântat !

Text publicat întâi aici :

http://www.catchy.ro/semnul-pe-care-il-asteptam/112471

http://www.catchy.ro/semnul-pe-care-il-asteptam/112471

Aleg să cred

Ce-ar fi dacă nici eu nu aș crede,

Cum s-ar derula viața mea?

Pentru a cui rugăciune aș merge

Încet, tot urcând spre Golgota mea ?

 

Sunt mulți cei ce nu vor să-mi lase

Nici asta să fac – să aleg.

Dar cum ar putea sta deoparte

Privind rușinați spre infern ?

 

Am totuși prin vene un sânge

Ce curge încet-încet spre păcat

Dar am și un suflet ce plânge

Mereu și mereu rușinat.

 

Mai pot ridica azi privirea

Mai pot să mai spun tot ce cred.

Mai pot să iau astăzi decizii

De-a crede mai mult în Cel Drept.

 

Mai este o șansă în mine

De-a fi tot ce-n plâns am cerut.

Ridică, azi, Doamne din mine

Chiar gândul ce-n suflet s-a scurs.