” Este foarte important ca omul să se poată încrede în cineva. Nu știu dacă ați fost atenți la acest lucru, nu știu dacă ați găsit pe cineva, dacă sufletul vostru și-a aflat odihna. Să poată cineva să se încreadă astfel încât sufletul lui să se poată deschide? Propriului sine sufletul nu i se poate deschide. Insă altei persoane, da. Dupa cum Hristos a venit și a preluat în totalitate cele ale omului, nu în mod teoretic, ci in mod practic, asa trebuie și cel suferind să găsească în Biserica un om potrivit, care să i le preia pe toate. Hristos le preia pe toate, însă omul trebuie ca, pana ajunge acolo, să simtă concret că cineva îi preia toate ale sale. Iar acel cineva este duhovnicul.” – arh.Simeon Kraiopoulos -Sufletul meu, temnița mea
Nimic nu-ți poate liniști și odihni sufletul mai mult decât o spovedanie curată și o împărtășire cu Sfintele Taine. Aici, pe pământ, deocamdată atât putem primi. Și nu suntem vrednici nici de atâta, dar în marea Lui iubire față de oameni, Iisus Hristos a lăsat această taină în Biserică pentru a mângâia sufletele încărcate, pentru a lăsa nădejdea celor ce și-o pierd ușor, pentru a întări și vindeca pe cei suferinzi. Cel mai greu e să cureți un suflet încărcat de păcate, să poți să scoți din adâncul sufletului trăirile care s-au format în urma judecăților, în urma clevetirilor, în urma neîncrederii în oameni, în urma faptelor reprobabile, în urma gândurilor pe care ți-e frică să le verbalizezi pentru a nu prinde putere. Când ești pe genunchi la spovedanie, prin gura duhovnicului tău îți va vorbi Dumnezeu. Când tu, în fața Divinității stai să îi ceri iertare pentru multele păcate, din care îți aduci aminte prea puține și prea mărunte. Pe cele mari, nici tu în adâncul conștiinței tale nu le vei putea accepta și nu le vei putea spune decât în fața duhovnicului față de care îți vei putea deschide sufletul, pentru a-ți putea lua păcatele. Pentru a ți le ridica, așa cum Hristos a preluat păcatele lumii.
Nu-i ușor să găsești un duhovnic pe placul tău. Pentru că tu ai vrea să ai un duhovnic sfânt. Dar sfințenia nu noi o împărțim și nici dacă am vedea-o, nu am înțelege-o. De mine i s-a făcut milă lui Dumnezeu și am întâlnit un duhovnic bun. Și știu că e bun, pentru că prin el mi-a vorbit Dumnezeu. Și nu o dată. Dar o dată a fost pe verificate, pentru a-mi întări credința și încrederea, pentru că știa Dumnezeu că la un moment dat voi cădea. L-am întrebat pe duhovnicul meu, chiar la începutul legăturii noastre duhovnicești, la scaunul spovedaniei, ce sfânt protector al familiei îmi rânduiește. Pentru că în parcursul căutării însetate de a cunoaște rânduielile vieții duhovnicești am citit și despre sfântul ocrotitor al familiei. Și mi-a dat numele unui sfânt pe care atunci nu-l cunoșteam. Numele îmi părea cunoscut, însă eram oarecum dezamăgită că nu mi-a dat un sfânt mai cunoscut, nu mai mare, căci sfinții nu se măsoară în putere, dar despre care să fi aflat ceva. N-am spus nimic și n-am făcut nimic câteva luni de-atunci. Apoi, am început să caut acatistul sfântului dat ca protector al familiei mele să cunosc viața lui. Și am aflat, cu stupoare, că prăznuirea lui se face exact când familia mea s-a format, când m-am căsătorit. Nimic întâmplător, nu ? Pentru că asta e frumusețea credinței, ăsta e siropul dulce al bucuriilor duhovnicești, să afli răspunsuri care să te cutremure la lucruri pe care nu le poți înțelege la prima aflare a lor. Duhovnicul meu nu avea cum și prin ce mijloace să afle când m-am căsătorit eu, căci nu ne cunoșteam atunci, nu știa ce credeam eu că mi se potrivește și mi-a dat numele sfântului a cărui prăznuire are loc în ziua aniversară a formării familiei mele, a căsătoriei mele. Atunci am înțeles pentru prima dată rolul duhovnicului și cine îmi vorbește prin el la scaunul spovedaniei. Și am trăit o minune, prima din altele pe care nici acum nu le înțeleg pe de-a-ntregul. Le voi pricepe la vremea potrivită. Când l-am sunat să-i spun ce sfânt mi-a dat ca ocrotitor și i-am spus „coincidența”, mi-a spus senin că nu el mi l-a dat, el doar mi l-a spus. Urcușul duhovnicesc nu e ușor, deși la un moment dat poate părea că e atât de bine, că e atât de minunat să fii sub ocrotirea unui om care se roagă pentru tine și că mergând împreună pe cale poți trece peste orice șuturi ți-ar da viața. Chiar și prin cancer. Poți chiar ajunge să crezi că ești privilegiată să ai un astfel de stâlp care să te sprijine mereu. Care să poată să-ți ia greutățile din spate și să-ți dea nădejde să mergi mai departe. Care să facă pentru tine mai mult decât faci tu singură. Și m-am întrebat de multe ori cum poate duce atâtea lupte și atâtea greutăți, de la cele personale și ale fiilor duhovnicești la cele ale Bisericii. Și cred că știți că Biserica are greutăți. Biserica lui Hristos care trebuie apărată în fața valului de lovituri externe și interne, a celor care nu o înțeleg , dar mai ales a celor care înțeleg prea bine importanța ei. Și să le ducă fără să cadă, pentru că n-are voie s-o facă, el trebuie să fie sfânt. Percepția e aceea că duhovnicul nu poate greși. Nu doar uman, ci mai ales canonic. Iar dacă o face, dacă vrea să se ridice, cine să-l mai ajute ? Cine-a mai fi lângă el să-l sprijine să se ridice? Când noi de-abia fugirăm ușurați de greutăți, făr-a dori să sprijinim și să ridicăm alt om ce cade. S-o facă alții, noi am văzut căderea și am judecat-o. A fost ca la carte, așa cât să te scoată din circuit și să nu poți să te aduni, să nu-nțelegi și să nu accepți umanul din duhovnic. Să te trezești că nici nu i-ai făcut proces, nici nu i-ai dat drept la apărare sau la replică, ci l-ai condamnat tocmai pentru că el, care a fost în stare să-ți ducă greutățile tale, n-avea voie să greșească. Iar dacă a greșit, n-are voie s-o facă pe orgoliul tău rănit, fără să ți se justifice.
Poți pierde totul din cauza unei ispite, dar te trezești într-o luptă pentru care nu ai la îndemână arme cu care să poți lupta, decât cele spirituale. Vine vremea când războiul nevăzut își cheamă la luptă ostașii. Iar aceștia suntem toți, nu cheamă doar flăcăii. Unii vor dezerta, alții nu vor avea armele pregătite, alții vor lupta în numele lui Hristos cu armele pe care ni le-a spus să le avem pregătite : postul și rugăciunea. Iar dacă a început, dacă mai pierzi o luptă pentru că n-ai avut strategie, nu abandona, pentru că n-ai voie să pierzi războiul acesta.E vremea iertării și a iubirii necondiționate, e vremea când vălul ce ne acoperă ochii minții și ai sufletului trebuie să cadă, când trebuie să ne rupem de păcatul judecării aproapelui. Când trebuie să ne sprijinim unii pe alții chiar și atunci când nu ne înțelegem și chiar și atunci când orgoliul nostru este rănit, când avem impresia că lumea s-a învârtit în jurul nostru. Când ne-am considerat atât de importanți încât să credem că au fost oameni care și-au pus la bătaie mântuirea și au renunțat la toată viața dreaptă pentru a ne destabiliza pe noi, pentru a cădea noi în derivă. Dar nicio ispită nu vine fără ca Dumnezeu să-ți trimită mângâiere și sprijin, fără ca să facă o minune pentru puțina credință a celui care crede în bunătatea omului, care speră până la final în izbânda binelui. Iar când aceasta vine, când binecuvântarea Lui se revarsă, îți poți vedea micimea, îți poți vedea neputința, îți poți vedea până la ce limită ai putut suporta durerea, înfrângerea, dezamăgirea, ca să poți să-ți cunoști slăbiciunile. Ca să poți să-ți cunoști păcatele, ca să știi în ce condiții poți tu ierta și iubi, față de condițiile în care a iertat și a iubit Hristos. E grea lecția vieții duhovnicești. Poți pierde tot ce-ai dobândit pe calea strâmtă ce te duce la Hristos, pentru că nu poți să ierți și să iubești necondiționat. Ce ușor e să-i iubești pe cei care îți plac, care îți fac voia, care rezonează cu felul tău de a fi și în ce lupte trebuie să dovedești lecția iubirii și a iertării, față de aceia care ți-au greșit, care n-au făcut ce vroiai tu să facă. Dar dacă reușești cu ajutorului lui Dumnezeu să o faci, ce dulce binecuvântare se așterne în sufletul tău zbuciumat, pentru a înțelege că odihna lui n-o poți dobândi alegând oamenii pe care trebuie să-i iubești și să-i ierți. Trebuie să-i iubești pe aceia care simți că te-au lovit, te-au rănit, cu aceia trebuie să începi. Degeaba ajuți un om pe cale și-l sprijiini să se ridice, dacă nu-l ajuți pe acela pe care nu l-ai înțeles și care ai crezut că te-a trădat. Doar când vei putea face asta, vei putea primi bucuriile duhovnicești, iar adevăratele bucurii duhovnicești se gustă la scaunul spovedaniei, când simți cum renunți la greutăți și la păcate, când te mustră conștiinta și când regreți până la lacrimi faptele tale. Atunci Dumnezeu trimite mila sa și iertarea ți se acordă prin gura duhovnicului tău. Lângă care trebuie să fii mereu, să-l sprijini, căci va avea căderi de toate felurile, doar duce povara atâtor suflete care acum s-au odihnit.
Sursa foto : https://calatorortodox.wordpress.com
Text publicat aici :http://www.catchy.ro/fericiti-cei-ce-au-duhovnic/103812
Gloria Alexandru 