Despre JE. Despre cum narcisismul facebook-ian transformă egoismul în altruism virtual.
Trăim într-o lume din ce în ce mai nesigură. În care zilnic mor oameni nevinovați pentru cauze absurde și pentru interese controlate de obscuri. În care nicio destinație de vacanță nu mai pare sigură, nicio țară din lume nu-ți mai poate garanta siguranța, și nu mă refer la siguranța financiară, la stabilitate, ci la siguranța vieții. Aceea de a nu muri stupid pe vreo plajă, pe vreun aeroport când ești în drum spre vacanță sau într-o deplasare de serviciu pentru cauze care te depășesc. Știu că se spune că dacă e să ți se întâmple să mori, ți se poate întâmpla oriunde, oricând, dar zău că nu-i normal ca în secolul nostru prima dată când alegi o destinație de călătorie să-ți treacă prin gând frica de atentate teroriste și să te gândești dacă se poate să fie ultima călătorie pe care o faci.
Într-un astfel de cotidian , virtualul poate fi un mediu de exprimare publică a opiniilor în care toți își iau în serios câte un rol. Avem negociatori puternici, avem comentatori de razboi închipuiți, avem strategi armați și avem cel mai important rol : veșnicul om virtual care arată compasiune față de nenorocirile ce li se întâmplă semenilor din world wide.
Virtualitatea ne face să arătăm mai rapid compasiunea față de viețile omenești pierdute, ne face să ne răzvrătim, să cerem dreptate, să apridem lumânări virtuale pentru sufletele morților. Ne manifestăm virtual mai vehement decât o vom face vreodată în mediul real. De ce oare ?
De ce compasiunea lui ”JE SUIS” alege să se manifeste doar virtual și diferit în funcție de națiunea unde s-a întâmplat nenorocirea ? Cu ce ajută un steag la profil sau o lumânare virtuală aprinsă cât timp se numără morții ? Face bine respectului de sine să arăți în felul asta condamnarea atentatelor ? E tot o reacție personală și egoistă de a fi tu în centrul atenției ? Mai nou e o luptă de a număra cine își schimbă sau nu fotografia de profil în funcție de ultimul atentat produs. Să ne condamnam reciproc care are compasiune și care nu și asta se poate demonstra doar și numai prin schimbarea fotografiei de pe rețelele de socializare. Doar așa poți fi în rândul oamenilor care empatizează cu suferința altora. E musai în virtual să demonstrezi că suferi pentru pierderile vieților omenești. Altfel nu ești acceptat în grupul virtual al activiștilor virtuali. Iar dacă n-ai condamnat în niciun fel atentatele și crimele din lume ești cu siguranță un insensibil, iar ceata celor care dezbină și virtual e acolo prezentă pentru că fix asta lipsea în virtual, o luptă între principiile sănătoase de condamnare a terorismului. E musai să-l scrii în virtual, să schimbi steag după steag.
Hai să vedem ce se întâmplă în toată lumea și să schimbăm poza de profil cu întreg globul pământesc unde din diverse pricini se produc pierderi de vieți omenești, controlate de grupuri de interese financiare mondiale, de maniaci ai luptei pentru puterea absolută, a celor ce vor instaurarea terorii cu orice preț, oriunde, pentru că doar o masă de oameni bine înfricată poate fi condusă și forțată să se răzvrătească și să se învrăjbească între ei pentru ca nici umanul din noi să nu-și mai găsească locul.
Moartea e întotdeauna violentă, când un suflet părăsește lumea acesta spre alte lumi, cei rămași plâng lângă trupul gol și caută răspunsuri și justificări. De ce a murit ? De ce el/ea/ei ? De ce acolo ? De ce acum ? De ce în acest mod ?
Singura certitudine a vieții este moartea. Dacă asupra celorlalte lucruri credem că deținem controlul, asupra ăstuia nu avem controlul. Și e bine să nu ni se dea, moartea cuiva nu poate fi justificată în niciun fel.
Gândul la moarte ne poate însă face bine. Ne poate trezi suficient încât să fim mai conștienți de starea de lancezie spirituală în care suntem, în care nu ne interesează prea mult să ne curățăm sufletul și mintea de cele rele pentru că vom avea timp după ce vom fi trăit destul. Acum cotidianul ne demonstrează că nu știm cât e destul să fi trăit pentru un om. Poate fi o zi, poate fi un an, pot fi 10, 30, 40 sau 80. Destul de trăit este reltiv azi. Azi nu mai ai nici siguranța sănătății, nu mai ai nici siguranța fizică în nicio deplasare, nu mai ai controlul a aproape nimic din mediul proxim. Acum e momentul să ne trezim spiritual, să fim mai buni, să ne schimbăm felul de a gândi și acționa, pentru că vrând nevrând oamenii ăștia violenți, absurzi, fanatici, provin din societatea în care trăim azi. Care e o societate plină de metastaze, în care șansele de supraviețuire sunt minime. O societate care n-a reușit să integreze, să ajute, să formeze o conduită și o conștiință pozitivă fiecărui individ este o societate care a eșuat. Care poate avea tot accesul informatic din lume, tot progresul negândit și nesperat de oameni acum sute de ani, dar care n-a progresat în niciun fel din punct de vedere spiritual . O societate în care indivizii nu se iubesc ca indivizi, care nu se protejează ca grup, care nu se apără de natură ci caută să-și distrugă specia și mediul ambiental. Omul preistoric lupta pentru hrană, pentru a asigura viața și continuitatea speciei, omul modern luptă pentru a o distruge, pentru a rămâne singur și stăpân absolut. Pentru a domina, nu pentru a prezerva. Trebuie să ne dea de gândit de ce nu mai e bine în oameni, de ce un om cu aceleași caracteristici fizice și biologice ca și noi, poate să fie atât de lipsit de iubire, de compasiune, de grijă față de semeni și să medităm asupra factorilor care determină însingurarea și înstrăinarea omului față de om, asupra factorilor care determină un om să aibă atâta agresivitate și ură față de un grup de oameni cu care aparent nici nu a interacționat.
Cum legi maioneza când se taie ? Cum dregi o societate care a eșuat ? Care nu și-a putut integra semenii și astfel au devenit monștri ? Care cred că au puterea de a decide cine trăiește și cine nu ?
Text publicat aici :
Gloria Alexandru 