O Săptămână Altfel în media

Eu nu mai urmăresc demult ştirile, nici talk show-urile.

Televizorul merge la noi pe desene animate, în limitele permise şi pe programele permise, pe canalele despre lumea înconjurătoare care ţin loc de teleenciclopedia şi când sunt tare obosită şi caut să mă relaxez, urmăresc programele de gătit. Îmi place să gătesc, deşi nu ştiu să fac deserturi. Efectiv nu-mi ies. Şi-mi plac protagoniştii emisiunilor de gătit care vorbesc cu atâta pasiune despre mâncare, încât îţi transmit şi ţie arta lor. Îi implic şi pe picii mei în bucătărie, iar când facem clătite, eu pun ouăle şi amestec, băieţelul adaugă treptat făina şi feţita toarnă lapte. Iese un produs finit gătit cu dragoste, ce se consumă rapid imediat ce se coace, iar micii bucătari se simt extraordinar. Şi eu sunt mândră de ei.

Noutăţile cotidiene le aflu de pe net, căci vrând, nevrând apar ştiri comentate, reacţii deplasate ale deplasaţilor şi tot aşa. Deci voi afla când va fi să fie ştirea anului în România. Bună sau rea.

Totul funcţionează statistic azi. Se fac statistici despre orice. Suntem incluşi, vrând, nevrând în ’N statistici. Suntem numere în statistica cuiva. Dacă ar fi să se facă o statistică asupra calităţii mesajelor mediatice şi asupra impactului negativ pe care îl transmit, cred că proporţia ar arăta cam aşa: 95% mesaj negativ, 5% mesaj pozitiv.

Nu sunt jurnalist, sunt doar un consumator şi plătitor al serviciului de cablu tv. Şi pentru că nu sunt şi nu înţeleg ce înseamnă cu adevărat o ştire, întreb: Care este impactul ştirilor negative asupra populaţiei? Care este finalitatea urmărită atunci când se aleg 2-3 jurnalişti pitbull care să toace mărunt un subiect pe toate părţile? Subiectul fiind negativ, se înţelege.

Dacă ar fi să raportăm acest proces mediatic la procesul educativ, am înţelege mai uşor efectele lui. Să ne imaginăm că în procesul educativ de formare a unei generaţii se analizează şi se scot în evidenţă doar aspecte negative ale subiectului. În proporţie de 95% negativ şi un 5% pozitiv. Că micului elev sau tânăr în formare i se arată sistematic doar aspectul negativ al societăţii, doar poeziile prost scrise, operele care n-au trezit nicio admiraţie cuiva, i se predă la istorie doar unde au greşit conducătorii noştri de-a lungul veacului şi doar părţile negative din zonele geografice. Că e rău să stai la câmpie faţă de la munte, şi ce rău e să stai la munte când ai putea sta la deal, ca, în final, să conchidem că nicio formă de relief nu are avantaje, ci numai dezavantaje. Când s-ar anunţa rezultatele olimpiadelor sau al examenelor, să fie afişate cap de afiş cele mai proaste rezultate, iar cei cu 10 să fie ultimii pe listă. Cred că aţi  prins ideea. Când i-ai spune propriului copil că a greşit, a greşit, a greşit şi nu l-ai aprecia pentru nicio reuşită.

Aşa e media la noi. Aşa au înţeles ei să vândă subiecte, să obţină raiting, să câştige publicitate.

Toate ştirile încep cu situaţiile catastrofale, cu exemple negative din orice domeniu. Cu furturi, violuri, crime odioase, cu profesori slab pregătiţi cu preoţi care greşesc, oameni fiind, cu orice poate fi mai rău. De ce oare la peste 25 de ani de libertate a presei se servesc doar astfel de informaţii întregii naţiuni? Pentru a distruge respectul de sine al poporului nostru, pentru a ne da seama câţi semeni de-ai noştri greşesc periodic, constant şi fără şansă de reabilitare, pentru ca, în final, să conchidă: „la noi se poate orice / numai la noi poate să se întâmple aşa ceva / suntem pierduţi ca o navă în derivă ce stă să se scufunde”. Şi-apoi ne mai mirăm de etichete. Serios ? Aşa o fi oare România, cum e prezentată în media ? Aşa or fi toţi românii, ăştia de nu mai au putere să se revolte când sunt nedreptăţiţi?

Eu nu cred asta. Oricâte ştiri ar da toate televiziunile.

Eu cred în performanţă, cred în competenţă profesională, în probitate, în coloană vertebrală, în oameni care îşi fac treaba fiecare în segmentul în care activează. Ăştia pe care nu-i vede nimeni niciodată. Eu pe ăia îi văd. În faţa lor mă plec. Ei mai duc încă ţara asta. De n-ar fi ei, s-ar fi pierdut demult.

Îi văd zilnic în jurul meu, văd mereu oameni care descoperă talente, care fac muncă de voluntariat de dragul de a schimba societatea în care trăiesc, care dau înapoi societăţii ce-au învăţat ei şi împart cu bucurie cunoştinţele asimilate. Eu văd profesorii ăia ce aduc medalii în ţară, care sunt apreciaţi peste hotare, nu doar pe cei 5% care greşesc grosolan. Îi văd pe cei care îşi duc traiul cu 1200 lei pe lună şi care îşi cumpără haine de la second hand pentru a se prezenta cât de cât bine îmbrăcaţi în faţa elevilor. Îi văd pe preoţii care vor să-ţi salveze sufletul şi te ajută să stai pe calea dreaptă, nu doar pe cei care greşesc în faţa turmei pe care sunt lăsaţi s-o păstorească. Îi văd pe medicii care ar face orice să-ţi stabilească corect diagnosticul şi care te tratează pentru că aşa au jurat, nu doar pe cei care fac asta în schimbul unei atenţii. Îi văd pe tinerii studenţi care sunt acceptaţi la universităţile de renume din lume, nu doar pe cei care fac urgii şi săvârşesc infracţiuni. Îi văd pe oamenii simpli care au plecat în străinătate să câştige o pâine şi se fac respectaţi acolo, nu doar pe cei care cerşesc sau fură.

Chiar dacă poate părea ciudat, să ştiţi că nu la noi s-au inventat infracţiunile. Ele există peste tot. Şi în alte state oamenii fac aceleaşi greşeli ca la noi. Nu e niciun stat în care să umble câinii cu colaci în coadă. Corupţie există, de asemenea, peste tot în lume, nu la noi s-a inventat.

Dar ajungem să credem că poporul ăsta e pierdut. Că nu mai are valori, că nu mai există nimic pozitiv de arătat la ştiri. Nu e aşa. Şi s-ar putea demonstra asta foarte uşor. Ştiţi că la şcoală există un program de Şcoală Altfel. Acum are o altă denumire, dar e o săptămână în care au loc altfel de activităţi decât cele din decursul anului şcolar.

Aş vrea şi eu o SĂPTĂMÂNĂ  ALTFEL în MEDIA! O săptămână în care toate ştirile şi toate informaţiile furnizate să fie POZITIVE. Jurnaliştii să înveţe să alerge după elevii olimpici, să fie puşi pe burtiera ştirilor: „Senzaţional – elev român olimpic mondial”. Aş vrea să văd statistica elevilor români ce au obţinut rezultate deosebite în ţară şi în străinătate. Aş vrea să fie ei subiecţii unui talk-show. Aş vrea să se caute profesorii care fac naveta pe jos şi nu-i aude nimeni când se plâng, care, din puţinii bani pe care îi au, fac tot ce pot pentru a aduce materiale didactice noi copiilor. Aş vrea să se caute medicii noştri excepţionali din ţară şi străinătate. Să fie întrebaţi toţi: ce v-a făcut să deveniţi atât de bun, de competent ? Informaţia negativă sau pozitivă? Aş vrea să se caute preoţii care construiesc orfelinate şi azile de bătrâni. Aş vrea să văd părinţii care reuşesc să-şi educe frumos copiii, nu doar pe cei care-i abandonează sau îi maltratează.

România nu e toată aşa cum e prezentată. Dar în media reclama este totul. Dacă mereu se arată doar răul din noi, vom ajunge să ne credem incurabili. Hai să căutăm şi fapte bune, hai să căutăm şi ştiri pozitive. Măcar aşa, o săptămână. Apoi, poate, o zi pe lună. Iar în timp, poate veţi reuşi să reechilibraţi balanţa şi să fiţi obiectivi.

Puteți citi textul și aici :
http://www.catchy.ro/saptamana-altfel-in-media/

Aş vrea o Săptămână ALTFEL în media 🙂 ce naiv din partea mea, nu ?

tv-1015426_1280

Anunțuri

Acum aş alege cu totul altfel

Am doi copii. O fetiţă minunată de aproape 6 ani şi un băieţel de aproape 4 ani. I-am programat, pe ceas, aşa cum programezi o vacanţă. Ba chiar ţinând cont și de vacanţa de după naştere. Am avut grija divină alături, care mi-a respectat programarea. A ieşit totul la marele fix. Nu înţelegeam şi-mi părea frustrant să aud alte cunoştinţe care încearcă ani de zile să rămână însărcinate. Nu-mi puteam imagina dezamăgirea lor lună de lună, văzând că totuşi nu s-a întâmplat nimic, deşi s-au iubit ca-n filme. Nu-mi puteam imagina cum reuşesc să treacă peste această neputinţă. Trebuie să fie femei cu adevărat puternice.

Eu n-am fost. Probabil cineva ştia exact cât pot duce. Iar când faci o astfel de programare, o faci inevitabil atunci când casa, maşina şi jobul au fost deja bifate din listele de „Must Do”. Ehei… de-aş fi avut atunci mintea de acum! Facem oricum alegeri grele la vârste nepotrivite, lipsite de experienţă, şi tocmai făcându-le constaţi cât şi unde ai greşit.

mama obosita

Nu programarea a fost problema, ci alegerea de după. Atunci când, după o sarcină uşoară în care am fost la muncă până înainte să nasc, am ales să stau acasă cu copiii doar concediul de sarcină şi lăuzie. 126 zile. Luate toate, cum era firesc, după naştere. În concediul de îngrijire copil n-am intrat, deşi mi-aş fi dorit nespus măcar un an acasă cu omul în miniatură, pentru că indemnizaţia era plafonată la o sumă egală cu rata bancară pe care o aveam. Iar restul resurselor financiare aduse în comunitate nu ne-ar fi acoperit cheltuielile pe care le presupune un bebeluş şi întreţinerea noastră.

N-aş fi crezut niciodată că o bucată de material de două palme poate să coste cât o bluză pentru adulţi. Şi nici că o pereche de pantofiori pentru un an pot să coste cât o pereche de pantofi cu toc numai buni de tocit la serviciu. Şi nici că scutecele se epuizează atât de repede. :)

N-am fost o mamă indiferentă, nu mi-am abandonat copiii, nu i-am lăsat 10 ore cu bona sau bunica. Dar am lipsit de acasă în intervalul 9-14.00, zi de lucru, timp în care copilaşii stateau cu bunica. E importantă legătura de famile. Şi e important ca micuţii să-şi facă legăturile afective şi cu bunicii. Veţi spune, ce te plângi? Ai avut parte de doar câteva ore lipsă de acasă şi mai şi veneai să alăptezi o tură când plângeau cei mici? Ai fost o fericită… da. Mai bine spus, o obosită.

Noaptea mă trezeam la alăptat, pentru că aş fi luptat până în pânzele albe să pot măcar atât să le ofer copiilor mei, lovindu-mă de toţi pereţii până în camera lor, pentru că eram de principiul că bebe trebuie să se obişnuiască să doarmă fără mine. Acum constat că obişnuinţa asta de a dormi în camera lor a ţinut cât timp dormeau în ţarc, iar de când au fost mutaţi în patul mare, n-au dormit niciunul neadormiţi de noi. So… it doesn’t work this way. It’s not your way… it’s baby’s way.

Şi ce-au câştigat copiii de pe urma prezenţei mele după job? Au câştigat o mamă obosită, care vorbea întruna la telefon, chiar şi când alăpta şi care continua de acasă munca lăsată la birou. Mai exact? O mamă care nu are răbdare să stea doar să se joace cu ei în orice moment al dezvoltării lor, care, dacă avea o zi proastă la birou, uita să lase acolo amărăciunea, o mamă secătuită de copilărie.

Pentru ce s-o fi gândit cineva să stabilească un concediu de creştere şi îngrijire copil, oare? Nu tocmai pentru ca mama să poată fi liniştită şi să-şi construiască zi de zi relaţia cu copilul ei? Nu pentru a învăţa împreună cu bebe jocurile şi pentru a-i descoperi lumea treptat?

Of, cât mi-aş fi dorit şi eu să n-am grija serviciului şi să mă dedic doar copilului! Mă amăgeam atunci că statul acasă te plafonează, te face să-ţi iei câmpii, să fii rupt de contactul profesional şi să te simţi scos din uz. Asta o susţineau toate celelalte femei care au ales la fel ca mine.

Pe naiba! Acum îmi dau seama că nu m-aş fi plafonat, ci aş fi exploatat la maximum o altă latură a mea. Aceea de mamă, care mă întregeşte. Nu mi-aş fi luat câmpii, pentru că am avut cei mai cuminţi copii, cei mai ascultători. Nu aş fi putut să-i resping şi să mă duc nebună de acasă. Le-aş fi mulţumit zi de zi pentru ceea ce m-ar fi învăţat ei pe mine. Mi-aş fi testat limitele, aşa cum mi le testează ei acum. N-aş fi fost ruptă de contactul profesional total pentru că aş fi continuat să interacţionez cu colegii din domeniu şi aş fi avut acces la net. Aş fi fost recunoscătoare, însă, că nu trebuia să încerc eu primele modificări legislative în domeniu şi s-ar fi creat o practică unitară pe când m-aş fi întors. Nu m-aş fi simţit scoasă din uz, ci mi-aş fi înţeles menirea de mamă. Pentru că nu clienţii îmi vor duce mai departe numele, ci copiii mei prin educaţia primită.

Acum îmi e mie mai greu pentru că lipsesc câteva cărămizi pe care ne-am fi clădit relaţia. Acum mi-e mie mai greu pentru că ritmul meu de lucru e altul, iar nevoia lor de atenţie şi îndrumare e mai stringentă. Acum trebuie să recuperez momentele când mi-aş fi călit răbdarea pentru a fi în tandem. Acum trebuie să fac de două ori mai mult decât dacă aş fi ales să stau măcar un an, dacă nu chiar doi ani, acasă, cu copiii.

Şi dacă ar fi să recomand cuiva acum ce să aleagă, aş spune să aleagă să se bucure la maximum de perioada concediului de maternitate, pentru că e baza relaţiei mamă-copil de mai târziu.

Iar dacă va fi să mai am un copil, mi-aş rezerva fără doar şi poate un timp de pauză de la cotidianul profesional pentru a trăi maternitatea.

Textul a fost publicat și apreciat aici :

http://www.catchy.ro/acum-as-alege-cu-totul-altfel/

mama-obosita

Sursa foto : http://www.catchy.ro

 

Schimbare

spiral-1037508_1280

De-ar fi să pot

Aş schimba lumea.

De-ar fi să pot

Aş da puterea de-a schimba

şi altora.

 

De aş putea ,

Eu m-aş schimba

Şi mai ales

Pentru că-aşa

Toţi s-ar schimba

Din lumea rea.

 

De-ar fi să vrei

S-afli  cum pot

Să schimb chiar tot

Din ce-i în jur

Ţi-as spune că e chiar uşor :

Trebuie doar să-ţi fie dor

De cel mai bun.

 

 

Sursa foto : https://pixabay.com

Be yourself a model, don`t chase one !

Viaţa unei femei ia atât de multe întorsături, trece prin atât de multe etape de transformare, în toate însă căutându-se pe sine şi explorându-şi potenţialul nativ. Totul se desfăşoară, fără să ne dăm seamă, cu o ciclicitate clară. Când stai şi priveşti din exterior etapele metamorfozării femeii realizezi ce uşor i-ar fi dacă ar lua lucrurile natural de la început, ştiind exact unde va ajunge.

Tânara adolescentă, înzestrată de Dumnezeu cu naturala frumuseţe nu se place când se priveşte în oglindă. Şi-a găsit ea un model de urmat, iar modelele la vârsta asta, ştim cu toţii că nu sunt cele mai bine selecţionate, şi vrea cu tot dinadinsul să fie altfel.

Nu-i place în pielea ei. E prea pură, prea îi stă bine în orice, prea naturală, prea simplă, prea trădează ce-i în sufletul ei inocent. Are neapărat nevoie de o mască ce să-i confere un alt statut. Să pară măcar mai matură, să i se spună că sigur are peste 18 ani, să-şi poarte părul în tendinţele de hairstyle, cu culori excentrice, cu coafuri îndrăzneţe…iar coafura rezistă !  Ştie că femeile sunt dependente de la o vârstă de salonul de cosmetică şi vrea şi ea să fie parte a clubului exclusivist, unde femeile suferă micile proceduri pentru a arăta mai bine. Hotărăşte să-şi penseze sprâncenele, deşi îi arată minunat, nici prea stufoase, nici prea deschise la culoare, sunt o încadrare perfectă a ochilor, dar a văzut ea o doamnă la salon care se pensa, apoi îşi vopsea sprâncenele şi arăta ca o păpuşă Barbie. Asta vrea şi ea. Să fie ca doamna ce vine la salon.

Îşi face economii din banii de buzunar şi alege să-i investească în ea. Banii ce-i primeşte de ziua ei sunt depuşi la banca dorinţelor, pentru a investi în aspectul ei fizic. Se machiază în exces chiar şi când merge la şcoală şi râde în hohote împreună cu fetele din gaşca ei de  profa de română sau de mate care n-a înţeles să-şi sacrifice măcar 15 minute dimineaţa pentru a se gletui ca ea pe faţă. Nu înţelege cum pot să iasă din casă nemachiate, ea nu îşi poate imagina cum ar ieşi nemachiată, deîntinsă la păr, neojată iar când e chiar mulţumită de mâna de pictor cu care a fost înzestrată işi face un selfie şi-l pune pe cel puţin 3 reţele de socializare. E deja o divă. Pentru că ea ştie că dacă te simţi aşa, chiar esti. Ştie că puterea autosugestiei e foarte importanta şi eşti până la urmă ceea ce arăţi să fii. E tânără, îşi permite orice…

woman-1149911_1280

Tânăra studentă, domnişoară, femeie în etapa atotştiutoare. A avut succes când şi-a ales un model în adolescenţă. A ajuns să se facă remarcată. Acum e însă conştientă că nu aspectul e totul. De asta a vrut să arate tuturor că este o femeie inteligentă, că va putea să devină o femeie de afaceri, o femeie de succes şi pentru asta a ales o facultate grea. A intrat uşor pentru că acum doar cine nu se înscrie nu intră la facultate. A făcut şi ea la fel. Şi-a depus 5 dosare la 5 facultăţi. Va rămâne la care va intra la fără taxă. Deşi nu taxa e neapărat problema, părinţii vor să o vadă absolventă de studii superioare oricum. Însă s-a prins şi ea că dacă este la buget, va părea mai inteligentă, va părea că e mai mult decât un ambalaj frumos întreţinut. Şi ştie că poate învăţa, pentru că reţinea uşor lecţiile şi în liceu. Cele care îi plăceau. Fusese chiar apreciată pentru că  atunci când vroia, demonstra că poate învăţa.

Totul ţine de ambiţie. Asta îi lipsea în liceu. Nu-i folosea la nimic să fie prima în clasă, deşi majoritatea răspunsurilor le ştia de când s-au predat. Când îşi făcea timp să şi înveţe, realiza că deşi în timpul orelor statea pe facebook şi număra like-uri, avea atenţie distributivă. Reţinuse din timpul explicaţiilor totul şi-i era clar. Dar nu vroia să înveţe continuu. Se simţea importantă când spunea că nu s-a putut pregăti pentru că fusese la o aniversare sau în weekend cu părinţii în străinătate. I se părea că toţi o invidiază pentru viaţa ei.

Acum însă totul se schimbase. Venise într-un oraş mare, era singură, avea un apartament închiriat, fusese la cursul festiv şi acolo a avut un flash. Decanul, în discursul său, făcea referire la perioada studiilor pentru profilul ales. Sunt 4 ani de studii care se pot finaliza în 4, 5 sau 8 ani calendaristici, funcţie de disponibilitatea studentului la studiu individual. N-a înţeles de ce n-a făcut precizarea şi că se pot finaliza în 3 ani, sau chiar mai puţin pentru studenţii eminenţi. I-a fost însă suficient. Şi-a propus să demonstreze tuturor că ambalajul ăsta frumos pe care îl întreţine cu atâta cheltuială dorind să pară o divă, are ceva mai important pe dedesupt.

Avea profesori universitari la cursurile cărora stătea de data asta şi îşi împărţea atenţia distributivă nu în a asculta profesorul şi a număra like-uri pe facebook , ci în a asculta profesorul, a lua notiţe complete şi a analiza capacitatea extraordinară a profesorului de a reţine atât de multă informaţie şi parcursul extraordinar profesional pe care îl avea. Şi primul semestru asta a făcut cu predilecţie. A analizat toţi profesorii şi si-a căutat modele.

S-a hotărât greu, pentru că avea de ales între 2 profesoare. Una extrem de bine pregătită profesional, mereu atentă, pedantă, aranjată şi cealaltă sclipitoare din punctul de vedere al pregătirii profesionale, dar o tipă naturală ca apa plată de izvor, de gaşcă, ce nu dădea 2 bani pe costume şi farduri, deşi arăta foarte bine şi care venea la facultate cu motorul. Părea totuşi prea rebelă pentru ea. A ales-o drept model pe cea care părea să fie femeia de afaceri perfectă. Ţinută impecabilă, mereu aranjată, căreia niciun fir de păr rebel nu-i ieşea din coafura aparent simplă.  Avea un job la universitate doar pentru că vroia să impărtăşească studenţilor experienţa ei, să-i înveţe să utilizeze informaţiile teoretice în practică şi să-şi dorească să devină ei înşişi antreprenori de succes.

Studenta devine după multă muncă, după multe nopţi nedormite afectate studiului, devine femeia de afaceri pe care o admira. S-a construit zilnic, zi de zi. A realizat că adevarata valoare, frumuseţe e în noi. A realizat că doar o femeie inteligentă poate fi o femeie frumoasă. Şi că toate suntem înzestrate cu inteligenţă. Doar că uneori ne alegem prost modelele.  Că unele aleg să n-o folosească decât în scopuri malefice, uşoare. I-a prins bine călirea asta târzie. Acum pare mai sigură pe ea. Aparent, e ceea ce şi-a dorit. Dar a ajuns în junglă. Luptă zilnic pentru statutul ei, pentru clientela ei, oboseşte să se trezească în fiecare dimineaţă să-şi întreţină aspectul fizic aşa cum a obişnuit lumea. Mereu aranjată, ca scoasă din cutie, machiată şi în outfit-ul imperios necesar.

marketing-942996_1280

Trec anii şi nu mai are nici umbre de nesiguranţă. Nici profesională, nici socială. Are 30 şi ceva de ani.  Acum alege cu grijă ce îmbracă, ce textile pune în contactul direct cu pielea, ce mănâncă. Nu se mai expune în fum. Nici nu mai ştie când a fumat ultima ţigară. Probabil în primul an de liber profesionist. Atunci când  se lupta ca peştele pe uscat. Ţigara îi dădea impresia de relaxare. Acum se relaxează cultivând flori pe balcon. Acum caută shake-uri naturale, merge să facă piaţa şi caută să cumpere de la ţărani produse cât mai bio. Îşi face timp pentru ea. Atât cât poate. Nu-şi mai petrece timpul liber în salonul de cosmetică. Stă liniştită şi citeşte cărţi de dezvoltare personală . Realizează unde şi când a pierdut controlul vieţii sale. Se plimbă. Nu mai merge la sală. Aleargă în aer liber. Stă în natură.

Iar când are un copil devine o adevărată leoaică. Copilul ăsta e cadoul luptei sale sociale. E meritul său. E fructul iubirii lor ca soţi. E şi datoria ei faţă de societate. De a da societăţii un membru nou. Căruia îi va transmite tot ce a învăţat. Mai ales ce a învăţat din experienţa personală. Acum alege cu plăcere ţinute lejere. Iese în blugi şi tricouri cu personaje de desene animate, nemachiată, cu părul în vânt şi arată cum se simte. Se simte perfect în naturaleţea pe care acum şi-o acceptă. Acum încearcă să-şi recroiască sprâncenele pensate prea puternic. Să fie cât mai naturală. Să fie cum era la vârsta adolescenţei. Cu imaginea de dinainte de transformarea în divă, dar cu gândurile şi experienţa de acum. Când pleacă la serviciu, în outfit-ul specific alege machiaj în culori naturale, care îţi lasă impresia că nimic artificial nu e pe faţa ei. Dar acum radiază. E împlinită. E mamă, soţie,  e un profesionist desăvârşit şi-şi permite să fie EA în faţa lumii.

Timpul trece, ridurile apar, nu-i mai cere nimeni să dovedească nimic. Are 50 de ani. E transparentă ca sticla. Activitatea ei se cunoaşte, rezultatele educaţiei se văd pe copiii ei, şi-a păstrat ţinuta office dar a renunţat să-şi mai încarce faţa cu farduri. Îi accentuează mai mult ridurile de expresie. Îşi aranjează părul frumos dar simplu şi-şi mai dă cel mult cu ruj şi dermatograf. Sprâncenele i-au crescut suficient acum. Începe masajul facial. Îi face bine. Îi dă o luminozitate tenului. E încă apreciată şi admirată. E încă un model pentru alte femei. Şi încă mai umblă în blugi şi tricouri cu personaje de desene animate. Face cumpărături împreună cu fiica ei şi încearcă să o înveţe să se iubească aşa cum e, să-şi accepte chipul şi trupul, să se împace cu sine, cu particularităţile ei, să-şi pună în valoare naturaleţea. Să se bucure de fiecare etapă din viaţa ei şi s-o exploateze pozitiv la maxim, să lase viciile deoparte pentru că îi vor lăsa amprente urâte în trup şi suflet.

La 60 de ani e fericită. Fiica ei are doi copii frumoşi care o iubesc. Cărora le poate acum acorda toată atenţia şi disponibilitatea ei. Mai mult decât le-a acordat propriilor copii, căci atunci era mereu ocupată şi stresată să le ofere luna de pe cer. Acum poate doar să se joace cu ei. Grija şi responsabilitatea asigurării celor necesare e a părinţilor . Ea trebuie doar să-i iubească şi să se joace cu ei. E atât de bine. N-o deranjează nici măcar când cel mic îî spune „baba” în loc de buni. E mulţumită de ce lăsă în urma ei.

La 70 de ani +  simte nevoia să fie apreciată. Se simte bătrână şi-i este greu să accepte că nu mai foloseşte societăţii, ci doar familiei. Ar vrea ca toţi să înveţe ceva din experienţa ei. Şi merge iar la salonul de cosmetică pentru a-şi schimba look-ul astfel încât mesajul ei să fie văzut şi din avion. Să se facă iar auzită. Să ştie că oamenii o apreciază şi îi admiră tonusul pe care cu atât de multă greutate încearcă să-l menţină. Oboseşte doar încercând să caute machiajul potrivit. Încă se plimbă mult pentru a transmite cât de importantă e mişcarea. Deşi ar da orice să meargă cu maşina şi până la colţul străzii după pâine. Îşi reia legăturile din lumea bună şi ajunge să fie iar în centrul atenţiei chiar şi-n mediul său profesional, din postura de lider şi formator de opinie doar pentru a transmite un mesaj .

hat-1001373_1280

Împăcaţi-vă cu voi aşa cum sunteţi. Faceţi-vă zilnic o analiză a acţiunilor şi faptelor voastre. Eliminaţi din acestea pe viitor orice are impact negativ asupra voastră ori asupra semenilor. Faceţi zilnic măcar o faptă bună şi creşteţi progresiv faptele bune. Vă veţi încărca sufletul cu satisfacţia, cu bucuria de a fi făcut pe cineva fericit. Nu-i judecaţi pe alţii. Dar judecaţi-vă pe voi !

Apreciaţi fiecare moment şi etapă a dezvoltării voastre. Fiica mea la vârsta de 5-6 ani îşi dorea doar să devină adult. Eu îmi doream doar să fiu copil ca ea, fără griji şi fără responsabilităţi, cu mult timp liber de joacă.

Trebuie să putem transmite generaţiilor viitoare să nu piardă 50 de ani din viaţă căutând modele pe care să le urmeze. Adevăratul model e în sufletul fiecăruia. În conştiinţa sa. Învăţaţi-i pe copii de mici să se accepte aşa cum sunt, ajutaţi-i să-şi descopere talantul ce li s-a dat pentru a-l putea înmulţi. Bucuraţi-vă împreună cu ei de fiecare etapă a dezvoltării lor.

Citiţi mult şi veţi ajunge să puteţi filtra informaţia primită. Veţi putea astfel să fi trăit în locuri în care nici nu aţi visat, să fi fost cine nici nu v-ar fi trecut prin cap să fiţi, veţi putea astfel cunoaşte caractere diferite ale spiritului uman şi veţi reuşi să apreciaţi altfel societatea în care trăiţi. Veţi dobândi sentimentul că puteţi schimba fiecare mediul vostru proxim. Că doar pe baza aportului vostru, lumea va progresa. Veţi ajunge să fiţi mulţumiţi cu voi înşivă, pentru că veţi fi căpătat experienţă, fără măcar să fi trecut prin aceste experienţe decât cu gândul.

Nu mai căutaţi modele care nu sunt pe sufletul şi caracterul vostru.  Fiţi voi înşivă modele. Deschideţi calea modelului de om din sufletul vostru să aibă puterea de a se exprima. Să strălucească în lume prin acţiuni pozitive, prin cunoaştere şi bună cuviinţă. Şi învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi…din fiecare eşec, din fiecare încercare, din fiecare experienţă, din fiecare reacţie pe care o aveţi în contact cu lumea.

Sursa foto : https://pixabay.com

Articol publicat aici > http://webcultura.ro/fiti-voi-insiva-modele/

I`m not a number !

girl-18918_1280

Nu sunt un număr în viaţa copilului meu!  Nu sunt şi nu voi accepta să fiu ! Sunt MAMĂ!

Când copilul meu a învăţat să vorbească, a spus prima dată MA-MA, iar soţului meu i-a spus TA-TA.

Nu s-a născut instinctual cu dorinţa de egalitate între sexe, cu înţelegearea ideologiei de gen, nu mi-a spus părintele 1 sau părintele 2, nu ne-a confundat cu nicio altă persoană cu care a intrat în contact.  Nici acum măricei fiind nu-mi spun niciunul Părintele Prim sau Părintele Secund. Pentru ei părintele e la biserică duminică de duminică şi le dă sfânta împărtăşanie.

Valul european şi internaţional al ideologiei de gen , al acceptării celorlalţi cu orice preţ şi călcând peste orice trebuie să se oprească la o limită a normalităţii şi al bunului simţ. Sunt tolerantă de felul meu, încerc să nu judec şi să nu condamn pe nimeni, pentru că nu e treaba mea să o fac. Accept în jurul meu orice fel de persoane şi-i pot trata pe toţi la fel, indiferent de naţionalitate, religie, sex, orientare sexuală şi alte motive ce ar putea duce la discriminare. Îi pot accepta pe toţi, fiecare e liber să facă ce doreşte în spaţiul intimităţii sale şi nu trebuie să se justifice în niciun fel pentru asta. E singur şi direct răspunzător pentru orice act sau fapt.

Conform principiului de drept „Dreptul tău se termină acolo unde începe dreptul meu”, egalitatea de tratament se termină acolo unde pentru a crea drepturi noi unor minorităţi, se încalcă drepturile consacrate de mii de ani femeilor şi bărbaţilor. Unde se vrea ştergerea cu buretele a unor conştiinţe, a unor principii, a unor lucruri fireşti.

Nici măcar nu vreau să mă aplec asupra intereselor şi raţiunilor pentru care un cuplu de acelaşi sex îşi doreşte să devină părintele 1 sau părintele 2, cât timp ei singuri au optat pentru un astfel de stil de viaţă, alegând să nu aducă pe lume un copil pe cale naturală, aşa cum aduc toate speciile pământului, ci aleg fie inseminările artificiale, fie mamele purtătoare, fie adopţiile, fie familiile curcubeu cu 2, 3 sau mai mulţi membri activi. Şi nu-mi spuneţi că nu au optat pentru un astfel de stil de viaţa, cât timp întreaga ideologie de gen are la baza conceptul că sexul copilului nu este determinat la naştere, şi că sexul se va determina când copilul, alegând în cunoştinţă de cauză, după ce va fi experimentat toate variantele , va decide dacă se vrea a fi baiat sau fată care iubeşte un alt băiat sau o altă fată.  Aştept să văd în cât timp se vor interzice în aceste ţări tolerante culorile hainelor bebeluşilor sau copiilor pentru a nu le influenţa în niciun fel decizia de a-şi alege sexul la maturitate.

Respectarea drepturilor mele de mama presupune ca nimeni să nu-mi impună cum să mă adresez  fiicei sau fiului meu, ca eu să-i spun că eu sunt părintele 1 sau 2, să-i induc ideea de numerologie ierarhic superioară în familie , să creadă că putem oricând să ne schimbăm şi să adaugăm alte numere în ecuaţia familiei noastre. Şi să-i mai las ideea că  unul e înaintea celuilalt în privinţa autorităţii părinteşti, pentru că suntem egali şi avem stabilit un apelativ de când e lumea asta şi pământul : mamă şi tată.

Să am dreptul şi libertatea neîngrădită să-i spun mereu „hai la mama”, sau ” cheamă-l te rog pe tati”, chiar şi când va fi să merg să-l ridic de la grădiniţă sau şcoală, sau când vom fi în vreun concediu undeva.

Să mi se recunoască toată viaţa şi chiar post mortem statutul de MAMĂ sau soţului de TATĂ, să fie bine conturat în codul familiei noastre şi în societatea în care trăim faptul că noi suntem cei ce le-am transmis genele, că noi suntem cei ce i-am adus pe lume, că i-am crescut şi educat, că noi răspundem pentru îndeplinirea atribuţiilor părinteşti.

Aş vrea să nu mai înghit în sec când presa străină scrie şi când vreun biet părinte de-acolo se simte discriminat pentru că la înscrierea la înalta şcoală franceză ori italiană, ori din alt stat open-minded, a fost retrogradat din statutul de mamă sau tată la părintele 1 sau părintele 2.

Care e alintul pentru apelativul „părintele 1 sau 2”  Unu, Doi ? Pentru MAMĂ  e MAMI…şi sună atât de dulce din glasul copilului încât e de-a dreptul strigător la cer să interzici utilizarea lui în unităţile de învăţământ de oriunde. Chiar nu vă revoltă cum pentru nişte minorităţi sexuale vi se smulg drepturile voastre?

Se gândeşte cineva cum i se smulge mamei acest statul fără drept şi fără justificare ? Acelei femei care a  purtat în pântece o viaţă nouă, care a urmărit cu sufletul la gură fiecare zi din viaţa uterină dezvoltarea fătului, care a tresaltat de bucurie la fiecare mişcare a pruncului în pântece, care i-a vorbit copilului mereu din perioada uterină şi care a născut în durerile unei naşteri naturale ? Poate cineva, cândva, undeva în lume să anuleze aceste trăiri din viaţa unei mame şi a pruncului ei ? Poate cineva să-ţi spună printr-un formular că nopţile în care umblai ca un zombi prin casă pentru a alăpta ( pentru că asta face o mamă care-şi iubeşte pruncul ),  au fost în zadar, iar statutul ăsta nu ţi se cuvine primind în schimb apelativul de parintele 1 sau 2 ?

Poate cineva lua acest drept de maternitate femeii care a luptat ani de zile să rămână însărcinată, pentru ca atunci când i s-a întâmplat să devină mamă să i se ia dreptul de a-i fi scris acest apelativ în formulare actelor publice ?

Cu toată toleranţa de care pot să dau dovadă, voi respecta mereu doar oamenii care-mi respectă drepturile mele, care nu-mi smulg statutul de mamă doar ca ei să se simtă integraţi în societate pentru ca psihicul lor să fie liniştit în detrimentul psihicului meu. Ştergând cu buretele sacrificiile şi iubirea unei mame pentru copilul ei. De ce integrarea şi nediscriminarea lor trebuie să ducă la discriminarea mea ?