Iar începeți cu Halloween-ul ?

 

halloween

Când sărbătorim, de ce sărbătorim ? Ce ne animă să sărbătorim ? Cunoaștem sensul cuvântului „a sărbători” ? Conform definiției din DEX-ul explicativ al limbii române, a sărbători înseamnă a manifesta sentimentele de admirație, de bucurie, de entuziasm față de o persoană sau față de un eveniment printr-o festivitate sau printr-o petrecere; 

Țin să precizez că nu mă interesează ce anume îi mână în această sărbătoare pe adulții în puținul lor timp liber. Sunt suficient de maturi să hotărască pentru ei cu ce sărbători rezonează, ce le trezește sentimente de admirație, ce crezuri au și mai ales cum aleg să se descarce de energiile acumulate în viața de zi cu zi. Din punctul meu de vedere, cu sau fără mască, adultul în anumite momente ale zilei este un actor într-o piesă de Halloween și un actor foarte versatil, care dimineața e înger, la prânz demon, iar la asfințit monstru sau politician. El alege să fie astfel și își asumă rolul.

Dar am o mare problemă cu abordarea acestei sărbători în mediile școlare în care, de regulă, este propulsată această așa zis sărbătoare.

Să o luăm pe rând :

….

Ce-i de sărbătorit la Halloween ? Care e istoricul acestui eveniment ? Că o avea origini celtice , că o avea origini satanice nici nu mai contează, atât că este preferată de anumite secte satanice ca fiind o sărbătoare a lor, chiar una primordială. Contează totuși cine și cum și-o însușește. Dacă celții considerau că în această noapte spiritele din cealaltă lume aveau acces la lumea lor și încercau astfel să se protejeze de ele, dacă cu ocazia evenimentului se produceau în trecut jertfe umane sau animale, dacă ideea de a sărbători acest moment are o puternică conotație negativă sau dacă nu vrem să luăm în considerare statisticile care arată că în Boston, de exemplu, criminalitatea crește cu 50% în această noapte din an, e pur și simplu pentru că fiind pioni pe o piață consumeristă preferăm să vedem doar reușita strategiei de marketing. Pentru că nu întâmplător așa cum apar inimioarele de Valentine s Day sau cum apar globurile și ciocolata frumos ambalată de Crăciun, așa apar în fiecare final de octombrie o mulțime de produse și reclame, filme și desene animate toate cu tema Halloween-ul. Nu e vorba aici doar despre faptul că cineva trebuie să primească o bomboană sau altcineva va primi o sperietură, e vorba de a intra în pielea unui personaj care cu cât e mai negativ cu atât are mai multe șanse să câștige concursul de costume. Există un mesaj subliminal destul de evident de a scoate răul în evidență și de a promova un produs ce n-are nicio treabă cu România și cu tradițiile ei. Nici măcar în Irlanda nu este la fel de promovată ca în Statele Unite, care reușesc astfel să dezvolte mercantil orice produs cu cel puțin 2 efecte : unul comercial, mult dorit și evident bifat și unul formator. Formator de opinie, de trend, de atitudine, de gândire.

Nu mai are sens dezbaterea pe capacitatea poporului nostru de a primi orice intoxicație mediatică, de a împrumuta orice eveniment din străinătate, orice ar putea face ca dezlănțuirea spiritelor să se facă mai în trend. Aproape că e o luptă pierdută, pentru că marea masă a oamenilor este foarte foarte ușor influențabilă și manevrabilă. Și nici nu merită efortul decât atunci când se ține morțiș ca astfel de practici să fie implementate în școli și grădinițe. Când într-o naivitate periculoasă, cadrele didactice aleg să bifeze calendarul internațional în detrimentul tradițiilor naționale pentru a părea mai cool , mai integrați într-o societate internațională. Ca nu cumva să se creadă pe undeva că noi n-am auzit de importanța Halloween-ului de pretutindeni. Las că îl putem noi transforma, implementa și sărbători cum se cuvine. Îl sărbătorim pentru că îi înțelegem sensul, semnificația și importanța. Pentru că avem puternice sentimente de admirație față de acest eveniment, pe care vrem să le implementăm copiilor. Ca și ei să admire acest eveniment și pentru ca și ei să se bucure, nu-i așa,  de tot ce se poate bucura cineva AFARĂ. Nu care-cumva să aibă vreun minus în adaptabilitatea la străinătățurile care iubesc sărbătoarea asta și care și-o însușesc și și-o asumă, ba chiar rezonează cu ea la cote maxime.

Ca părinte, cred că am cel puțin un drept de veto în ceea ce privește ce anume vrea școala să-i transmită copilului meu. Dacă observ că unele cadre aleg să formeze micii omuleți în marionete consumeriste și să-i transforme în mici drăcușori și monștri, vrăjitoare sau alte hidoșenii. Observ că se organizează în cadrul multor școli din țară petreceri de Halloween, fără, evident, nicio minimă informare și consultare a părinților. Doar pentru că e o activitate mult visată de anumiți profesori care rezonează cu sistemul copy-paste. Ăla în care trebuie să formăm musai noua generație să copieze orice stil, orice vine din afară, pentru că numai ăia sunt deștepți, numai ăia sunt buni, numai ăia sunt formatori de opinii și evident pentru că asta  se vinde bine. Iar noi, primim…primim orice pentru că oricum suntem sătui de proaste guvernări, de proaste decizii, de proaste salarii, de ce a mai rămas autentic. La noi s-au vândut toate, mai rămâne să ne vindem coloana vertebrală, ăia de mai avem. Dar trebuie să tragem o limită a bunului simț educațional. Nu orice tâmpenie savurată în străinătate e musai să o degustăm și noi în școlile noastre. Lăsați tâmpeniile pe seama adulților care au discernământul de a alege sau nu o astfel de distracție într-o anume noapte din an. Dar copiilor, redați-le copilăria, redați-le personajele pozitive. Și nu-mi spuneți placa aia că-n toate poveștile sunt personaje negative. Știu că sunt. Există tocmai pentru a demonstra că Binele învinge. Existau unul, două personaje negative, întotdeauna într-o minoritate care aveau să fie învinși de personajele pozitive. În acest eveniment al lunii octombrie, în Halloween-ul fantastic majoritatea personajelor sunt negative, pentru ca așa se cere, așa se vinde, așa se dorește . Și e hidos să vezi un copilaș drăgălaș îmbrăcat în monstru, cu sânge șiroind pe față ( lucru care în alt context te-ar îngrozi clar), pentru că nu-i vei putea convinge să îmbrace personaje pozitive că nu e cerere pentru asta.

Deci, lăsați-ne copiii în pace! Nu ni-i mai transformați în monștri, în schimonosiți, în draci! Dragi „profesori” , dacă vă place atât de mult evenimentul ăsta, că pentru mine e prea mult să-i spun sărbătoare, vă rog faceți un party privat în cancelaria școlii, doar voi de voi, adulții,  la o oră târzie și lăsați copiii în pace, nu-i transformați în dracii pe care nu vi-i trebuie nici vouă la ore, doar să le intrați pe sub piele.

Școala are un alt rol în educația, formarea personalității și caracterului copiilor, iar o astfel de activitate nu intră în sfera de interes a conduitelor, a aptitudinilor și nici a informațiilor pe care dorim să le transmitem generațiilor viitoare. Hai, străduiți-vă să găsiți în tradițiile noastre lucruri care merită să fie transmise generațiilor viitoare, sărbători care merită să fie sărbătorite tocmai pentru că ne trezesc sentimente de admirație, de bucurie și de entuziasm.

Textul complet îl găsiți pe : http://www.catchy.ro/iar-incepeti-cu-halloween-ul/102456

Sursa foto : google pictures

Frica de autoritate

rule-1580862_1280

Știați că frica de autoritate se traduce în lipsa de coloană vertebrală, iar executarea orbește a ordinelor vădit ilegale  nu reprezintă o cauză justificativă de înlăturare a răspunderii ?

Învățasem la dreptul penal despre teoria baionetelor inteligente și mă mir că deși nu mi-a plăcut deloc penalul în facultate se pare că esența teoriei am reținut-o. Și asta mai ales pentru că majoritatea oamenilor înzestrați cu o oarecare autoritate sau cu o oarecare libertate de exprimare în toate domeniile de activitate se încadrează perfect în ceeea ce spune teoria baionetelor inteligente. Însă prea puțini cunosc faptul că acționând din inerție în executarea ordinului autorității competente , nu sunt exonerați de răspundere atunci când ordinul superiorului este vădit ilegal. Adică „noi muncim, nu gândim” și „ordinul se execută, nu se discută” nu se mai aplică în niciun domeniu sau ar fi de preferat să nu se mai acționeze orbește în ascultarea ierarhicului superior doar pentru că este undeva mai sus.

Nicicând nu ne-a cerut Dumnezeu să fim proști, spunea părintele Calistrat. De asta suntem înzestrați cu rațiune, avem un anumit nivel de cunoaștere, avem mai mult ca oricând posibilitatea informării pe orice temă de interes, pentru ca analizând toate datele problemei să putem să ne pronunțăm într-un mod particular, după cum ne dictează liberul arbitru și să tragem singuri concluziile într-un mod asumat.

……

Frica nu-i bună, să știți, e de la ăl rău. E de la cel ce nu vrea să vă afirmați, să mărturisiți, să vă arătați caracterul, formarea, capacitatea și nivelul de cunoștinte acumulat. Nu-i a bună. Un om vertical trebuie ca în domeniul în care activează să poată emite și afirma cu ușurință orice punct de vedere, să-și asume paternitatea afirmațiilor și să poată sta cu fruntea sus în fața oricui, chiar și în fața organului ierarhic superior. Ierarhiile nu înseamnă slavie, nu înseamnă că suntem sub dictatură, decât dacă ne complacem să stăm în postura de ghiocel, ca să nu supărăm cu vreo opinie pe vreun superior. Astfel de oameni nu vor fi apreciați nicicând, nu vor fi evaluați ca având verticalitate și siguranță în luarea deciziilor și nici în acțiunile lor.

E un paradox că toată lumea așteaptă să se schimbe în bine toate organismele de la cele din administrație la cele din  sănătate, cultură, religie, justiție, educație și armată, dar prea puțini sunt cei care se ridică și arată că ei și gândesc ceva din ordinele transmise. Se văd cu ochiul liber disfuncționalități în toate sistemele, le văd toți anagajații de la portar la femeia de serviciu și la managerul instituției, dar nimeni nu spune nimic și nu face tot posibilul să se facă auzit glasul său, părerea sa și observațiile pertinente pe subiect.

……

Oricum ar fi, nu te plictisești la noi…când te intrigă unii, când te aduc la saturație alții.

Hai să schimbăm dictoanele, să muncim și să gândim, să citim și să ne documentăm, să ne asumăm puncte de vedere și să nu permitem încălcarea normelor, indiferent de natura lor. Se poate, oare ?

Mai mult în textul meu de pe http://www.catchy.ro/nicicand-nu-ne-a-cerut-dumnezeu-sa-fim-prosti/102028

 

10% friends

kermit-1665413_1280

It’s my party, and I’ll cry if I want to

Cry if I want to, cry if I want to

You would cry too if it happened to you

Cu versurile astea m-am trezit în cap, ale lui Lesley Gore și chiar dacă mă animă altceva să le fredonez, refrenul mi se potrivește mănușă anul ăsta. Am, la fel ca majoritatea dependentă de virtual, o grămadă de prieteni virtuali, cunoștințe, colegi, colaboratori, old friends and good friends , vecini și mai știu eu ce foști colegi de grădiniță. O grămadă mare de tot. Cu unii dintre ei păstrez legăturile reale, chiar dacă mult mai rărite de când alergăm cu toții haotic să câștigăm o pâine, dar măcar ne mai sunăm așa în momentele de respiro sau de stres maxim să ne mai ascultăm ofurile unii altora. Cu alții însă am rămas în contact virtual apreciindu-ne câte o postare sau alta sau comentând un subiect acid de dezbatere.

Virtualul ne duce într-o altă dimensiune a percepției aproapelui tău. E un sistem minunat care îți aduce aminte când e ziua de naștere a virtualului tău prieten și-ți dă ocazia sa-i smulgi o emoție puternică, reală, în ciuda transmiterii ei virtuale. Deci, în ciuda faptului că transmiterea a fost cât se poate de virtuală, fără prea mari eforturi de socializare directă, efectul s-a produs în timp real și în emoții reale de către receptor. Deci are si virtualul rolul lui. Te emoționează oameni care nu sunt lângă tine zi de zi, dar ai impresia ca atunci când e ziua ta și câteva sute de oameni îți trimit gânduri bune, ai impresia că știu exact câtă nevoie ai de ele, că parcă te citesc din ecranul nichelat.

Și totuși, e undeva rămas un regret. Că din cele câteva sute de „La mulți ani”-uri, doar 10 % din ele s-au dublat de voci. Doar 10% din virtualii prieteni au avut timp real de tine de a te suna și a te felicita telefonic, iar din aceștia, chiar mai puțini în mod direct, așa încât în cercul vostru strâmt ajungi să te simți doar muritor și rece. Căldura emoțiilor transmise online nu reușește să-ți încălzească spiritul atât ca atunci când auzi vocea plină de bucurie a emițătorului, prieten bun care și-a adus aminte de ziua ta.

E un amalgam de gânduri și de reacții justificate ale fiecăruia. Pe de o parte, ai ocazia acum sa spui „La mulți ani!” și  unor persoane pe care poate nu le-ai chiar suna pentru asta, le cunoști conjuctural, sunt prea departe de cercul prietenilor reali pentru a-ți permite o așa intimitate, în realitate. Iar această reticență de a acționa în real cu un gând bun ți-e lecuită azi de virtual când nu te doare tasta sa scrii frumos o urare sau chiar sa-i pun flori virtuale pe perete. Ca receptor virtual ești evident măgulit de avalanșa gândurilor bune care ți se transmite . Pe de altă parte efectul virtualului înlătură până aproape la dispariție necesitatea de a forma numărul de telefon și a dubla de voce și emoție mesaul tău. Analizați-vă critic și spuneți pe câți din cei pe care i-ați felicitat virtual, îi mai felicitați și direct, sunându-i sau căutându-i ? Cam 10 % ? Acesta este efectul straniu al aproprierii virtuale. Înstrăinarea reală. Cu cât ai impresia că știi mai mult despre o persoană, pe care nu mai trebuie să o întrebi ce face, că doar ai văzut pe facebook , cu atât ai tendința de a te limita și de a păstra o distanță reală și doar o apropiere virtuală de prieteni.

Iar anul asta se  întâmplă să vrei să plângi de ziua ta, pentru că acum orice urare de sanatate si de la mulți ani o simți ca o necesitate și speri ca măcar gândul lor bun să ți se implinească. Pentru că dacă nu ți se împlinește dorința ta, speri că măcar a prietenilor să fie primită și să aduni câțiva ani din urările lor. Nu e nicio problemă de raportare la ceilalți, e un aspect ce ține strict de conștientizarea bolii și de faptul că nu știi cât ți-e dat și cum vei trece de boala asta urâtă la care nu prea știi cum să te raportezi. E așa urâtă încât i-a speriat pe mulți dintre prietenii tăi care nici nu pot pronunța cuvântul cancer în preajma ta și care probabil că te văd fără nicio speranță atâta timp cât nu mai au curajul să pună mâna pe telefon să te sune, din motive atât de puerile și banale cum că n-ar vrea să te deranjeze. Ca și cum datorită primirii în ecuație a acestei informații brusc nu mai poti fi integrat în social, ești scos pe o linie moartă în care singura grijă a unora este să se spele pe mâini și să te trimită la medici pentru că ești pe ducă. Puțini oameni știu să se raporteze la un om care are o problemă medicală. Au impresia că și atunci când e să-i felicite de aniversarea lor îi deranjează în timpul în care ar trebui să moară lent. Azi nu se mai moare totuși de cancer așa cu una cu doua. Azi există șanse, există tratamente alopate și alternative care dau rezultate. Și mai există sâmburele de credință al fiecărui bolnav care poate muta munții din loc și poate aduce un an în plus sau mai mulți.

So,

It’s my party, and I’ll cry if I want to

Cry if I want to, cry if I want to

You would cry too if it happened to you !

Text publicat aici :

Dacă am cancer, nu-mi mai urezi “la mulți ani”?