După bureți

 

O Dacie albă, veche 1300 și două familii cu copii. Fără scaune de mașină speciale pentru copii. Sâmbăta. Era o zi numai bună de mers după bureți ( adică ciuperci, pentru necunoscători ). Părinții mei cu nenea Fl și tanti Ro mergeau constant după bureți. Culegeau pitoance (adică hribi), oiene, gălbiori și cuci. Eu cu soră-mea aveam cam 7-8 ani, iar Relu era mai mare ca noi cu vreo 8 ani ca și noi. Încăpeam cu toții într-o Dacie care uneori pornea din prima, alteori din mai multe încercări și plecam spre pădurile satelor din împrejurimi, tot într-un cântec și o voie bună. Nu pornea mașina, până nu începeam noi să cântăm.

Melodia preferată a dl Fl era Domnișoară, domnișoară. Îmi aduc aminte și acum textul : ” Era într-o fustă de piele/ Și se tot plimba alene/ la mine se tot uita/ de parcă mă provoca . – Domnisoară, domnișoară, ce program aveți diseară ? – Domnule, nu vă cunosc, întrebarea-i fără rost !” . Cânta toată mașina, să ne înțelegem. Ajunși la pădure, Relu mergea la pescuit, noi cu adulții după bureți. Măi, cum știau oamenii pe vremea aia să se bucure de natură, să se rupă de lume și să respire natura în cel mai natural mod posibil.

A căuta ciuperci în pădure ar trebui să fie un must do al zilelor noastre. Dacă vrei să te decontenezi, să simți libertatea pădurii, să uiți de zumzetul orașului și chiar de zumzetul propriilor gânduri, trebuie să faci asta. Dar puțini o mai fac ca pe vremuri. Văd acum activitatea asta ca o relaxare perfectă, de la cum începea la cum se termina. Fiecare cu plăsuța ori coșul său și un băț căutat la intrarea în pădure, ne risipeam în pădure în direcții diferite. Deși eram mici, pe vremea aia cunoșteam ciupercile. Acum n-aș mai avea curajul să mănânc ce culeg. Pe vremea aia mergeam foarte des după ciuperci. La fiecare ciupercă găsită, alergam la mama sau la tata să le arătăm ce-am cules și dacă e bolundă ( a se citi nebună ) sau nu. Și fiecare ieșire la cules de ciuperci se lăsa cu un picnic, fie făceam ceva la disc, fie doar tradiționala clisă friptă ( slănină), fie se prăjeau chiar ciupercile culese.

Am ajuns să cumpăr acum ciupercile  de la culegătorii care reușesc să se trezească cu noaptea-n cap și să străbată pădurea în căutarea unui produs mai bun și mai scump decât carnea.  Dar nu reușesc să-mi aducă în afară de hrană și starea copilăriei, nici bucuria sau satisfacția găsirii celei mai frumoase pitoance, nu reușesc să-mi capteze liniștea pădurii și nici foșnetul frunzelor întoarse în căutarea de ciuperci. Stările astea nu se pot cumpăra. Iar pitoancele fără bucuria produsă de culegerea lor parcă n-au același gust. Acum îmi pare o corvoadă să aleg și să curăț cantitatea de hrană cumpărată, căci nu s-a putut vinde la pachet și bucuria, relaxarea și nici liniștea pădurii. Asta e musai să o cauți singur. Și e atât de necesar să-ți faci timp să o cauți, să te plimbi prin pădurea care abia așteaptă să te asculte, abia așteaptă să te facă să-ți uiți grijle acasă, care te face să realizezi ce frumoasă e creația lui Dumnezeu și cât de puțin reușim să o valorificăm. Cât de puțin ne folosim de darurile naturii, de  brațele pădurii și de tratamentul pădurii.

Mi-e dor să merg la cules de bureți. Să simt pitoanca în mână și să o curăț în pădure printre frunze moarte . Mi-e dor de starea pe care ți-o dă plimbarea în pădure și răsplata pădurii că ai vizitat-o.
Să mergeți să cautați starea asta și ciupercile care vă plac. Garantez că rezultatul e mai bun decât ore bune de psihoterapie 🙂

Anunțuri

Rugă

Mai urci ? Și unde-ți ajunge azi gândul?

Spre ce înalturi cugetu-ți ridici ?

 

Doar nu uita că vremea-i doar de rugă

Și gândul doar cu suflet îl ridici.

 

E-un fel de-a cere doar în tot Lumina

E-un fel de-a ști cum poți  a te ruga.

 

Pe buze-ți cade gândul și inima

Și ceri nu-o rază, ci chiar Lumina Sa.

 

N-aș cere lucruri, nici chiar sănătate.

Dar vreau să-nvăț a ști cum să Te rog

 

Să-mi dai din Cer atâta bunătate

Cât să-nțeleg cum pot să mă transform.

Icoana de la bâlci

Duminică am fost la Târg la Negreni. Îmi plac târgurile care se păstrează de zeci de ani ca tradiție organizate la țară. Au ceva arhaic în ele. Nu mai regăsești ce se vindea pe vremuri acolo, însă mie îmi place să ajung într-un astfel de bâlci din două motive : să găsesc lucruri manufacturate, de uz caznic în gospodărie, făcute din lemn, nuiele, pânză și să mă uit la vechiturile aduse de comercianții care spicuiesc pasiunile oamenilor. Acolo caut cărți vechi, obiecte de decor, ustensile și-mi place să admir ( că nu poate fi vorba de cumpărat) piesele de mobilier din lemn masiv, păstrate aproape intacte după 100 de ani. Am avut ocazia să le arăt copiilor cum arăta un leagăn de lemn de pe vremea bunicii, că nici eu nu le-am prins funcționale. Le-am arătat ceasul cu cuc după care tânjesc, căci avea bunica unul în casă și nimeni nu-i mai știe urma. Am găsit o unealtă foarte frumos lucrată în lemn, cioplită cu motive traditionale cu care se sparg alunele, făcută din lemn, fără niciun fel de alt material, pe care nu m-am îndurat să o cumpăr…cerea un preț prea mare și nu i-a plăcut invitația la negociere.

Nu știu dacă ați fost la vreun astfel de târg, unde pe mese improvizate stau aruncate zeci de acareturi, trocometricuri și bazaconii găsite prin podurile caselor ori prin pivnițe, fiecare cu un bogat pachet de amintiri. Pe o astfel de masă mi-a atras atenția o icoană, pe care am luat-o în mână să o studiez. Comerciantul vine la mine și-mi spune că e icoana Sfântului Apostol Pavel. Îi spun „Știu”. Iar el îmi spune că dacă mă închin Sfântului, pot să o  iau de gratis. În mintea mea erau intersectate cel puțin 3 gânduri care se loveau unele de altele pentru a da comanda creierului să acționeze. Primul gând de când am luat icoana în mână era să o analizez să văd dacă e ortodoxă. Părea. Apoi al doilea gând ca răspuns la oferta făcută a fost că sigur comerciantul are chef să facă mișto de mine și vrea să mă încerce să vadă dacă sunt în stare să mă închin Sfântului în plin bâlci de vechituri. Apoi ca răspuns la acest gând m-a străfulgerat pasajul de evanghelie și anume : dacă voi vă veți rușina de Mine în fața oamenilor și Eu mă voi rușina de voi în Împărăția Cerurilor.

Am plecat cu icoana Sfântului Apostol Pavel acasă și abia seara mi-am dat seama de ce s-a întâmplat, abia atunci creierul a făcut conexiunea minunii pe care am trăit-o. Azi începe Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel. Iar ieri Sfântul Apostol Pavel a vrut să vină în casa mea. Dumnezeu lucrează prin oameni și nicio rugăciune nu rămâne neauzită. Cum știa Sfântul că-i așteptam postul și câtă nevoie aveam să primesc un semn. Cum știa el că sufletul meu are mereu și mereu nevoie de întărire și ce frumos lucrează Sfinții între ei și răspund la cereri adresate în altă parte. Cum triați voi acolo Sus cererile, gândurile și rugăciunile noastre și cum mergeți cu ele în fața lui Dumnezeu pentru a  ne susține cauza ? Ieri mă rugam Sfântului Luca al Crimeii, doctorul fără de arginți, care are o grijă deosebită de mine și pe care l-am numit doctorul nostru de familie. El știe suferința și încercările mele de anul trecut, dar n-a vrut să îl cinstesc mai mult decât pe Apostoli și mi-a ieși în cale un om, a cărui figură nici măcar nu mi-a rămas întipărită în minte care în prag de postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel îmi dăruiește o icoană a Sf Apostol Pavel. Ce semn mai vreau să văd ? Cum să nu vă spun bucuria mea pentru ca începutul de post să ne găsească încrezători, plini de putere de a duce mai departe orice ne-a fi rânduit să ducem. Nu mai cer de-o vreme ceva anume, cer doar să mă las în voia lui Dumnezeu care să-mi arate de fiecare dată calea. Și s-o pricep, să-mi deschidă ochii sufletului și-ai minții să fac voia Lui, cea mântuitoare.

Nu vreau să vă țin teoria postului, dar vreau să căutați răspunsuri la întrebările pe care le aveți, vreau să transmit că avem obligația de a ne cerceta credința, de a înțelege ortodoxia, de a căuta și căuta până când găsim răspunsurile necesare mântuirii. Rânduielile postului vă vor fi date de duhovnic, eu vreau să vă doresc doar ca binecuvantarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel să se reverse asupra voastră și să vă fie sprijin în fața lui Dumnezeu. Post ușor și binecuvântat !

Text publicat întâi aici :

http://www.catchy.ro/semnul-pe-care-il-asteptam/112471

http://www.catchy.ro/semnul-pe-care-il-asteptam/112471

Aleg să cred

Ce-ar fi dacă nici eu nu aș crede,

Cum s-ar derula viața mea?

Pentru a cui rugăciune aș merge

Încet, tot urcând spre Golgota mea ?

 

Sunt mulți cei ce nu vor să-mi lase

Nici asta să fac – să aleg.

Dar cum ar putea sta deoparte

Privind rușinați spre infern ?

 

Am totuși prin vene un sânge

Ce curge încet-încet spre păcat

Dar am și un suflet ce plânge

Mereu și mereu rușinat.

 

Mai pot ridica azi privirea

Mai pot să mai spun tot ce cred.

Mai pot să iau astăzi decizii

De-a crede mai mult în Cel Drept.

 

Mai este o șansă în mine

De-a fi tot ce-n plâns am cerut.

Ridică, azi, Doamne din mine

Chiar gândul ce-n suflet s-a scurs.

Cireșele de mai

 

În piață e plin de cireșe de mai. Cireșele de mai sunt cele mai bune nu pentru că sunt cele mai gustoase, ci pentru că te duc cu gândul la copilărie când primeai un buchețel de vreo 10 cireșe legate cu sforicică din banii pe care-i strângea bunicul în piață din vânzarea greblelor. Erau atât de bune și atât de scumpe pentru cât își permiteau pe vremuri oamenii încât nici nu puteai visa la mai mult. Era suficient să primești un buchețel de 10 cireșe, ca să-ți treacă gustul de iarnă, de compoturi, să știi că a venit primăvara. Iar primăvara, în mai bunicul venea la târg să vândă ce-a lucrat iarna : greble și furci de lemn. Umbla în cârje, una mare sub braț și un baston în cealaltă mână, fiindcă avea laba piciorului întoarsă din naștere. Era frumos, cu ochi mari albaștri de cer senin și-și ducea traiul, pe lângă pensia de contabil de cooperativă, prin meșteșugul lemnului. N-aș putea ști cum reușea pe vremea de demult, fără mașină, fără car, să strângă lemnul necesar și să-l prelucreze manual pentru a face greble de lemn și furci pentru fân și să-și  aducă marfa când era ziua de târg la oraș. Când ieșeam de la grădiniță/școală mergeam la el în piață știind că din banii de greble îmi va lua cireșe. Doamne, ce bucurie … și ce gust aveau. Gustul muncii bunicului care a muncit o iarnă întreagă pentru asta. Eram privilegiate să primim darul muncii lui, iar el și buna aveau satisfacția smerită a omului simplu care aduce o bucurie nepoților. Nici noi nu îndrăzneam să cerem mai mult, dar nici el nu arunca cu banii câștigați cu greu, doar să ne vadă sătule de cireșe. Comparând cu bunicii de azi, care ar arunca toți banii doar doar să-l vadă pe nepot fericit, sătul și îndestulat cu tot ce n-au avut antecesorii lui, cred totuși că greu se vor putea impregna amintirile sacrificiului și cumpătării în generația nouă de copii.

Care își au rolul lor în evoluția fiecărui om.

Ce-mi mai plăcea să mă joc la mihei, căci așa se numea masa din lemn solid pe care erau aplicate dispozitivele tot de lemn care strângeau lemnul, îl fixau pentru a fi șmirgheluit, astfel încât coada greblei să fie fină, numa bună de întors în fân, sau să mă joc în fulgii de lemn proaspăt așchiați și în rumeguș fin. Acum am miheiul în pod. Mă tot gândesc cum aș putea să-l readuc la viață, să-i pun în valoare amintirea bunicului și a muncii lui, a caracterului și a determinării lui de a munci chiar invalid fiind. Bunicii mei erau oameni simpli de la țară, muncitori și răbdători, smeriți, care își acceptau condiția fără frustrări. Bunicii nu-i plăcea să stea pe uliță la bârfe cu vecinele și nici nu-i plăcea să se viziteze cu ele dacă nu avea treabă , dar așteptau mereu să-i viziteze mama sau noi sau să o audă măcar în fiecare zi. Nu cereau mult, dar ofereau exact cât era nevoie pentru o bună creștere și-o veșnică amintire.

Cireșele de mai apar pentru a nu-i uita în veci pe străbuni și pentru a retrăi frânturi de clipe dulci din copilărie. Iar greblele și furcile de lemn care umplu târgurile vechi trudite de țărani frumoși sunt dovada că oamenii simpli muncesc cu drag de câmp, de dealuri, de fân uscat, de viață.

Text publicat întâi aici :

http://www.catchy.ro/ciresele-de-mai/111456