Neliniște

sea-859517_1280

Neliniște de mare,

de vis și de uitare.

 

Neliniște de viață,

de lume și de ceață.

 

Neliniște de oameni,

de gânduri și de ceasuri.

 

Neliniște de timp,

de ore și de loc.

 

Neliniște de soare,

de foc și de-ntâmplare.

 

Neliniște de suflet,

de dureri și de plânset.

 

Publicată aici : http://webcultura.ro/neliniste/

Je suis

hands-600497_1280

Despre JE. Despre cum narcisismul facebook-ian transformă egoismul în altruism virtual.

Trăim într-o lume din ce în ce mai nesigură. În care zilnic mor oameni nevinovați pentru cauze absurde și pentru interese controlate de obscuri. În care nicio destinație de vacanță nu mai pare sigură, nicio țară din lume nu-ți mai poate garanta siguranța, și nu mă refer la siguranța financiară, la stabilitate, ci la siguranța vieții. Aceea de a nu muri stupid pe vreo plajă, pe vreun aeroport când ești în drum spre vacanță sau într-o deplasare de serviciu pentru cauze care te depășesc. Știu că se spune că dacă e să ți se întâmple să mori, ți se poate întâmpla oriunde, oricând, dar zău că nu-i normal ca în secolul nostru prima dată când alegi o destinație de călătorie să-ți treacă prin gând frica de atentate teroriste și să te gândești dacă se poate să fie ultima călătorie pe care o faci.

Într-un astfel de cotidian , virtualul poate fi un mediu de exprimare publică a opiniilor în care toți își iau în serios câte un rol. Avem negociatori puternici, avem comentatori de razboi închipuiți, avem strategi armați și avem cel mai important rol : veșnicul om virtual care arată compasiune față de nenorocirile ce li se întâmplă semenilor din world wide.

Virtualitatea ne face să arătăm mai rapid compasiunea față de viețile omenești pierdute, ne face să ne răzvrătim, să cerem dreptate, să apridem lumânări virtuale pentru sufletele morților. Ne manifestăm virtual mai vehement decât o vom face vreodată în mediul real. De ce oare ?

De ce compasiunea lui ”JE SUIS” alege să se manifeste doar virtual și diferit în funcție de națiunea unde s-a întâmplat nenorocirea ? Cu ce ajută un steag la profil sau o lumânare virtuală aprinsă cât timp se numără morții ? Face bine respectului de sine să arăți în felul asta condamnarea atentatelor ? E tot o reacție personală și egoistă de a fi tu în centrul atenției ? Mai nou e o luptă de a  număra cine își schimbă sau nu fotografia de profil în funcție de ultimul atentat produs. Să ne condamnam reciproc care are compasiune și care nu și asta se poate demonstra doar și numai prin schimbarea fotografiei de pe rețelele de socializare. Doar așa poți fi în rândul oamenilor care empatizează cu suferința altora. E musai în virtual să demonstrezi că suferi pentru pierderile vieților omenești. Altfel nu ești acceptat în grupul virtual al activiștilor virtuali. Iar dacă n-ai condamnat în niciun fel atentatele și crimele din lume ești cu siguranță un insensibil, iar ceata celor care dezbină și virtual e acolo prezentă pentru că fix asta lipsea în virtual, o luptă între principiile sănătoase de condamnare a terorismului. E musai să-l scrii în virtual, să schimbi steag după steag.

Hai să vedem ce se întâmplă în toată lumea și să schimbăm poza de profil cu întreg globul pământesc unde din diverse pricini se produc pierderi de vieți omenești, controlate de grupuri de interese financiare mondiale, de maniaci ai luptei  pentru puterea absolută, a celor ce vor instaurarea terorii cu orice preț, oriunde, pentru că doar o masă de oameni bine înfricată poate fi condusă și forțată să se răzvrătească și să se învrăjbească între ei pentru ca nici umanul din noi să nu-și mai găsească locul.

Moartea e întotdeauna violentă, când un suflet părăsește lumea acesta spre alte lumi, cei rămași plâng lângă trupul gol și caută răspunsuri și justificări. De ce a murit ? De ce el/ea/ei ? De ce acolo ? De ce acum ? De ce în acest mod ?

Singura certitudine a vieții este moartea. Dacă asupra celorlalte lucruri credem că deținem controlul, asupra ăstuia nu avem controlul. Și e bine să nu ni se dea, moartea cuiva nu poate fi justificată în niciun fel.

Gândul la moarte ne poate însă face bine. Ne poate trezi suficient încât să fim mai conștienți de starea de lancezie spirituală în care suntem, în care nu ne interesează prea mult să ne curățăm sufletul și mintea de cele rele pentru că vom avea timp după ce vom fi trăit destul. Acum cotidianul ne demonstrează că nu știm cât e destul să fi trăit pentru un om. Poate fi o zi, poate fi un an, pot fi 10, 30, 40 sau 80. Destul de trăit este reltiv azi. Azi nu mai ai nici siguranța sănătății, nu mai ai nici siguranța fizică în nicio deplasare, nu mai ai controlul a aproape nimic din mediul proxim. Acum e momentul să ne trezim spiritual, să fim mai buni, să ne schimbăm felul de a gândi și acționa, pentru că vrând nevrând oamenii ăștia violenți, absurzi, fanatici, provin din societatea în care trăim azi. Care e o societate plină de metastaze, în care șansele de supraviețuire sunt minime. O societate care n-a reușit să integreze, să ajute, să formeze o conduită și o conștiință pozitivă fiecărui individ este o societate care a eșuat. Care poate avea tot accesul informatic din lume, tot progresul negândit și nesperat de oameni acum sute de ani, dar care n-a progresat în niciun fel din punct de vedere spiritual . O societate în care indivizii nu se iubesc ca indivizi, care nu se protejează ca grup, care nu se apără de natură ci caută să-și distrugă specia și mediul ambiental. Omul preistoric lupta pentru hrană, pentru a asigura viața și continuitatea speciei, omul modern luptă pentru a o distruge, pentru a rămâne singur și stăpân absolut. Pentru a domina, nu pentru a prezerva. Trebuie să ne dea de gândit de ce nu mai e bine în oameni, de ce un om cu aceleași caracteristici fizice și biologice ca și noi, poate să fie atât de lipsit de iubire, de compasiune, de grijă față de semeni și să medităm asupra factorilor care determină însingurarea și înstrăinarea omului față de om, asupra factorilor care determină un om să aibă atâta agresivitate și ură față de un grup de oameni cu care aparent nici nu a interacționat.

Cum legi maioneza când se taie ? Cum dregi o societate care a eșuat ? Care nu și-a putut integra semenii și astfel au devenit monștri ? Care cred că au puterea de a decide cine trăiește și cine nu ?

Text publicat aici :

http://www.catchy.ro/je-suis/96749

 

Marea m-așteaptă

cyprus-1143779_1280

Am împachetat totul în grabă. Adică cu 2 -3 ore înainte să pornim spre mare. De fiecare dată, înainte să intrăm în concediu, la birou e tare agitație. Atunci vin toți clienții, atunci nu poți să pleci mai repede de la birou, ba chiar trebuie să stai peste program. Nu totul ține de organizare și nici de programare. Iar bagajul, bagajul pentru mare poate să aștepte să ajungi acasă obosită și să iei în ordine fiecare raft și sertar și să constați că pui aproape toate hainele de sezon. Copiilor am reușit să le fac bagajele cu o zi înaine de plecare, căci lor chiar le-am pus toate hainele de sezon. Plecăm la mare, apoi de acolo în excursie. Lipsim peste două săptămâni.

Plecăm și lăsăm în spate toate grijile cotidiene. E acel timp din an pe care îl iubești și-l aștepți cu sufletul la gură să-l trăiești la maxim. Lași totul în urmă și mulțumești Cerului că  ți-a mai dat posibilitatea să își încarci și-n acest an bateriile la mare. Când ajungi pe plajă și inspiri tare aerul sărat, expiri ultimele particole ale aerului de acasă. Ești liber din nou. În fața mării care te aștepta și care își trimite valurile să te îmbrățișeze. Se bucură și ea că ai venit și îți promite să te odihnească, să își liniștească gândurile și să-ți înlăture grijile. Parcă la malul ei ești alta, ești varianta ta îmbunătățită, fără gânduri negative, fără așteptări de la alții. Ei nici nu trebuie să-i vorbești, e psihologul cel mai bun care doar te primește, te ascultă, te învăluie și-ți dă tratamentul pentru înlăturarea stresului. Ea simte starea ta și-ți demonstrează de fiecare dată că are puterea de a spăla orice gând, de a te accepta așa cum ești , de a te vindeca de neputințe. Și e atât de mare încât poate trata o mare de oameni stresați, obosiți de cotidian, de societate, de probleme. Marea are atenție distributivă și îi tratează pe toți la fel, fără să-și încaseze onorariul,  astfel încât nici nu-ți dai seama că în timp ce-ți vorbește cu valurile ei, o face și pentru alții. Fiecare o percepe în felul lui și doar pentru el. Marea e minunată. E mare. Te odihnești privind-o.

Marea m-așteaptă an de an. Iar eu mă întorc cu tot sufletul spre ea în fiecare an, pentru a putea continua un nou an de muncă. Pentru întâlnirea mea cu marea merită să aștept un an. Pentru liniștea pe care ea mi-o aduce, merită să înfrunt orice furtună.

Cu IE și drag de RomânIE

 

ie-romaneasca noaptea-de-sanziene-ce-s-a-intamplat-in-noaptea-de-sanziene-311366

În 24 iunie se sărbătorește nașterea Sfântului Ioan Botezătorul și Ziua Internațională a Iei Românești, iar în calendarul popular este consemnată sărbătoarea cu numele de Sânzâiene sau Drăgaica . Toate sunt deopotrivă la fel de frumoase, dar parcă Ia noastră românească nu arată niciodată mai bine îmbrăcată decât acum. Nu sunt puține momentele când ar trebui cu drag să purtăm ie ori costume populare, dar n-o prea facem. Acum când lumea începe să-i înțeleagă și să-i aprecieze din nou frumusețea, mesajul și portul, vă invit să purtați mâine IE , oriunde ați fi, la birou, la liturghie, în deplasare ori în concediu. Mâine purtăm cu mândrie Ie. Cea mai frumoasă poezie ce reflectă frumusețea zilei este cea de mai jos, care spune mai mult decât aș putea spune eu. Poate fi dificil să găsești cuvintele care să exprime exact trăirile pe care le ai în Ziua Iei, când fetele se îmbracă în Ie și când, nu-i așa, strălucim în lumina sărbătorii purtând atâtea mărturii și îndemnuri printr-o singură cămașă.

Sânzâiene-n mândre ii 

                                                                          Angelina Nădejde

Fată dragă, pune-ţi ie,

Şi cinsteşte-o prin purtare,

Nu-i un moft, e-o datorie

Şi o clipă de-nchinare.

Au purtat-o şi străbunii

Când plecau la liturghie,

Are-n ea gustul ţărânii

Şi-al iubirii de moşie.

Au cusut în pânza deasă

Greu, cu sufletu-n litanii

Şi în lacrimă pioasă

Au albit aceste danii.

Semne magice, discrete,

Doruri prinse-n fir de aţă

Parcă-s tainice versete,

Plâns şi slavă pentru viaţă.

Erminii prin acul vremii,

Cruce, floare, frunză, ram,

Tu de-mbraci haina luminii

Porţi icoana unui neam.

Preţuieşte-o! Este sacră!

Şi în strai de sărbătoare

Tu colindă lumea toată,

Dă de veste la hotare

Că româncele-s frumoase

Şi c-am fost şi vom mai fi,

Sânzâiene luminoase

Îmbrăcate-n mândre ii.

 

 

Publicat aici : http://www.catchy.ro/cu-ie-si-drag-de-romanie/96377

Foto : http://www.radiotimisoara.ro

 

Gripă de iunie.

allergy-18656_1280

Gripă păcătoasă de iunie. E clar mai grea ca gripa de decembrie. Eu nu mă plâng prea des, dar acum îmi vine să fug acasă de la serviciu, să mă bag în pat și să stau acolo până mi-a trece. Am ajuns ca micuța mea de 6 ani + să aibă grijă de mine, nu chiar gratuit, ci subliniind faptul că ”Vezi, ce greu e să fii răcită ? așa m-am simțit și eu când mărâiam zilele trecute ”. Sfătoasa lui mama : ”Să-ți bei toate boabele, mami!”. Până și cel mic care nu vorbește prea bine mi-a spus dimineață : ”Mami, nu —lou . Mami, ăcită. Pa, dotol ”, însemnând în traducere liberă : Mami, nu pleca la birou. Mami, răcită. Plecăm la doctor.

Ehei, de-ar fi și timpul nostru așa de propriu nouă să putem să ne luăm liber când avem chef sau când nu avem chef de muncă. Atunci când, inevitabil, ne prăbușim de gripă. E iunie, e frig și m-am cam săturat de ploaie, că toată gradina îmi băltește de zici ca lebenița pusă cu atâta grijă sunt nuferi pe lac.

Dacă aș fi angajată, aș cere o zi de concediu. Dar sunt angajator, dacă lipsesc activitatea biroului se suspendă. Sunt indispensabilă în afacerea mea. Nu mișcă nimic. Așa că fac pe eroul rănit, mă retrag în ultimul birou, să nu mă vadă nimeni și nu ies decât când e musai. Am biroul plin de chestii calde: capucino, ceai, prafuri împotriva răcealii și gripei și mi-am luat o pungă de lămâi să-mi fac limonadă. Nu contează că o să-mi zgârie gâtul, măcar sistemul imunitar să aibă muniție de luptă.

Până după masă mă pun eu pe picioare. Doar am trecut eu prin chestii mai grele. Am născut natural de 2 ori și mi-am făcut o operație aparent necesară la nas, când mi-am promis că n-o să mai am încredere în medici.

Cică aveam cornetele nazale prea crescute și-mi obturau căile respiratorii. Medicul mi-a garantat că e o operație foarte simplă și că după masa din ziua operației pot pleca acasă. N-aș fi făcut eu operația asta dacă nu-mi doream să-mi fac un copil și până la a-l face, mi-am făcut toate investigațiile posibile, pentru ca nimic să nu intervină pe parcursul sarcinii. Dacă părea așa ușor, am acceptat. Mi se spusese că-mi face anestezie locală cu puf, dar nu mi-a spus că după puf va veni cu o seringă mare de 20-30 cm, să-mi facă o injecție în nas. Motiv pentru care, după injecție, am leșinat. Îmi amintesc doar cum asistenta îmi facea vânt, și-mi tragea palme ușoare, iar apoi îmi ștergea broboadele de pe frunte. Hai sus, că ne mutăm pe scaunul de operație. Pe scaun, așa leșinată cum eram trebuia să-mi țin singură tăvița în dreptul feței, ca omul să poată lucra operativ. Am simțit doar câteva trosnituri, ca atunci când tranșezi carnea pentru friptură și trebuie să fragmentezi pulpa superioară de cea inferioară a puiului. Scurt, rapid, credeam că am scăpat și îmi făceam reproșuri că totuși ce slabă de înger sunt de am leșinat pentru atâta lucru. Pac-pac, îmi pun niște tampoane nazale, așa ca niște OB-uri și mă gândesc în sinea mea că sunt perfectă acum să pot să port un bebe în uter. Nu m-a avertizat nimeni că voi respira doar pe gură și gâtul mi se va usca insuportabil și mă va zgârâia atât de tare încât și gripa asta de iunie e floare la ureche față de chinul de a sta veo 24-36 ore cu gura deschisă, pentru a respira.Și nici nu m-a avertizat că schimbarea tampoanelor nazale e ceva îngrozitor de dureros și că ai impresia la propriu că ți se scot creierii prin nas. Evident nu am fost externată decât după vreo 2 zile, timp în care o dată de două ori pe zi repetau procedura schingiuirii mele. După o astfel de experiență, n-ai cum să mai ai încredere în medici. Dacă asta a fost o operație ușoară, nici nu vreau să-mi imaginez cum e una grea.

Deci sunt stări mai grele decât stările gripale. Și reușim să trecem peste toate, chiar dacă uneori pare incredibil de greu.

Acum că am rememorat momente mai grele decât gripa ce mă-ncearcă, zău că parcă mă simt mai bine și nu-mi mai pare așa grav ce mi se întâmplă.

Când ți-e greu, gândește-te că ți-a fost și mai greu și ai trecut peste.