Pupici deplasați ?

Noi stăteam liniștite la o poveste, iar fetele noastre, de-o seamă, se jucau liniștite în cealaltă cameră, până când vine Patricia într-un suflet la mine și-mi spune :

–  Mami, Iulia m-a pupat pe gură !

–  Stai liniștită, mami, că din greșeală te-a pupat pe gură. Se mai întâmplă.

–  Nu din greșeală, chiar m-a pupat pe gură.

Well, cum procedezi când se întâmplă astfel de situații?

Nu, n-a fost o greșeală din partea Iuliei să o pupe pe gură pe Patricia. Pentru ea e ceva normal, firesc, nu știe cum să pupe altfel. Mama ei o pupă pe gură, tatăl ei la fel, de peste 6 ani câți are acum. Și ori de câte ori simte nevoia să-și manifeste afecțiunea, pupă lumea pe gură.

Cum să-i spui prietenei tale, fără să o jignești că o astfel de practică nu e tocmai sănătoasă și asta din chiar mai multe puncte de vedere.

Din punct de vedere al sănătății, nu e chiar normal să-ți dorești să-ți imunizezi copilul pupându-l pe gură de la stadiul de nou născut până la vârsta la care lui o să-i fie rușine sau greață de o astfel de practică. Oricât de drag ți-ar fi . Că e posibil ca pe buzele unei mame fumătoare să se regăsească particole de chestii nu tocmai sănătoase pentru un copil. Și chiar de n-ar fi fumătoare, oricum varianta asta  e o sursă de transmitere de microbi mai accentuată decât un pupic pe obrăjori ori pe frunte.

Apoi nu e tocmai un gest pe care să-l practici cu propriul copil. Sărutul pe gură are o cu totul altă conotație și știm cu toții că trezește sentimente diferite față de pupicul pe obraz. Pur și simplu pentru că apasă alt buton 🙂

Dacă pe mine m-ar pupa acum mama sau tata acum pe gură, cred că mi-ar da un șoc. Și i-aș trimite să vorbească cu cineva avizat despre asta. E un gest care nu se pretează între părinți și copii.

Cei care îl practică, până la ce vârstă o fac ? Adică e un moment în care îți dai seama că ești oarecum deplasat și că e cazul să te oprești pentru că s-ar putea să-i dai semnale greșite copilului tău, sau sa-l pui în situații stânjenitoare ori confuze? Care e percepția copilului oare în relația cu restul lumii, de a accepta cu ușurință un sărut de la o altă persoană, fie copil de același sex, fie adult care poate să vizeze și altceva? Adică nu e un risc asumat că e posibil ca printr-o situație nefericită, copilul să poată fi mai ușor expus abuzurilor pentru că nu mai înțelege limita permisă de afecțiune a terților față de el ?

Nu mai vorbesc de faptul că nu-i normal și firesc să-i insufli copilului tău ideea că așa e normal să se pupe oamenii, în orice context,  chiar și de același sex, pentru că s-ar putea ca la o vârsta foarte fragedă să-i vezi că experimentează și asta.  Iar opțiunea de a fi altfel,  s-ar putea să le-o fi dat chiar tu. Și poate că oricât de open-minded ai fi, s-ar putea să-ți dai seama că l-ai împins pe copil spre o opțiune care să-i facă viața puțin mai grea decât dacă ai fi lasat lucrurile să meargă pe calea firească a lor .

La interacțiunea fetelor, pentru a încerca să scald cumva scena, i-am spus Patriciei să-i explice colegei ei cine se sărută pe gură și de ce ea nu s-a așteptat la asta.

Eu i-am spus fetiței mele mai demult, când ne-a întrebat pe noi de ce ne sărutăm pe buze, că așa se sărută oamenii care se iubesc, soții. La acea etapă, a mulțumit-o răspunsul. A înțeles că mami și tati se pupă altfel , iar părinții și copiii se pupă altfel. Ba chiar că toți ceilalți se pupă altfel dacă nu formează un cuplu.

Pe mama Iuliei nu cred că a mulțumit-o răspunsul, din moment ce încă se sărută pe buze.

Deranjant e faptul că fetița, pentru că nu înțelege diferența săruturilor, pupă pe toată lumea pe buze. Atât colegele de grădiniță cât și pe orice altă persoană față de care vrea să-și arate afecțiunea. Și nu înțelege de ce ceilalți resping acest mod, ba chiar îi șochează.

Am văzut și reacția unei fetițe de 9 ani, care la fel , era sărutată de mamă pe buze, că efectiv se simțea inconfortabil și s-a șters rapid, cu o ușoară umbră de dezgust.

De ce-ai face asta ?

Păstrați-vă săruturile pentru iubiți și dați-le copiilor pupici pe obrăjori cum e firesc.

Text publicat pe  :  http://www.catchy.ro/pupici-deplasati/92815

Sursa foto : http://www.catchy.ro

Despre habotnicie și nu numai

 

Conform definiției din Dex,  habotnicul este o persoană care respectă cu scrupulozitate prescripțiile religiei.

Acest termen este uzitat tot mai des fără a fi însă înțeles pe deplin de către toată lumea. Și,  fără doar și poate este utilizat în sens peiorativ. Cu toate acestea, unii îl folosesc pentru că e mai trendy să fii contra,  să-i închizi gura cuiva numindu-l habotnic ori ultra ortodox și să-l trimiți la extrema socială tolerată de manifestare a crezului propriu religios. A încerca să-i înțelegi manifestările și să i le încadrezi în limitele normale permise de manifestare a credinței presupune un procedeu mult mai complex, pe care efectiv nu-l mai parcurge nimeni.

Unde e limita socială permisă de susținere a crezului religios? Care e limita pe care dacă o depășești nu mai ești un credincios normal ci un habotnic ratăcit, stigmatizat în societate pentru că ai idei și practici considerate desuete.

Dacă voi găsiți o persoană care respectă cu scrupulozitate prescripțiile religiei, adică cu un sentiment foarte dezvoltat al cinstei, al moralei, al corectitudinii, al datoriei, manifestat în acțiunile, în munca, în realizările cuiva ( conform definitiei din dex a cuvântului scrupul),  adică măcar cele 10 porunci, eu îl voi felicita personal și-l voi considera un sfânt. Iar despre restul prescripțiilor religiei ortodoxe,  ce să mai zic ?!

Nu are cum un om al zilelor noastre să se încadreze în definiția asta fie cine ce-a zice. N-ai cum, domnule, astăzi să poți spune că cineva e habotnic.  Ar trebui ca pe lângă respectarea celor 10 porunci acel cineva să se oprească a săvârși păcate,  sau măcar astea considerate capitale : lăcomia pântecelui, curvia, iubirea de arginți, mânia, întristarea și trândăvia, slava deșartă și trufia. Știți voi pe cineva care se încadrează aici ? Să-mi spuneți, vă rog, să dau o fugă să îl întreb care e cheia succesului.

Azi, într-o lume a consumerismului comercial, a marketingului, a canalelor culinare tv, a libertinajului sexual, într-o lume nebună după bani, a unor oameni profund irascibili și mânioși, o lume a depresiilor și a comozilor,  a oamenilor mândri, a eului absolut și a orgolioșilor absoluți, îmi spuneți ca mai există habotnici ?

Sau trântim așa cu cuvintele doar de dragul etichetelor, de dragul punerii la colț, de dragul superiorității omului ce n-a cercetat, dar nici n-a suportat ca cineva să cerceteze ?

Imi spune cineva azi că a-ți face cruce când treci pe lângă o biserică pe stradă, în secolul nostru, e clar semn de habotnicie.  Mamă, mamă și bunică, da ce școală desuetă mi-ați dat, de-ar trebui când trec pe lângă sfânta biserică să-mi fac o cruce timidă, în taină, așa mai mult în gând, să nu răscolesc vreun trecător ce nu suportă mirosul de tămâie ?

Ce înțeleg oamenii ăștia  prin credincioși, sau aici se încadrează doar cei născuți și înregistrați ortodocși la recensăminte, dar care nu cumva și vasăzică să se manifeste în vreun fel în credința lor? Asta înseamnă creștinul secolului nostru ? Ala declaratul, așa cu cetățenie de ortodox, primită ca și cea civilă ca efect al nașterii, dar care nu mai iese din limita permisă de societate de a-și manifesta credința ? Ăla de spune : eu cred în Dumnezeu, dar nu cred în biserică. Adică în biserica Lui nu crezi.

Adică a aluia de așteaptă marea revelație, ca Dumnezeu să i se descopere în spații mici sau mari lui și personal, să-l caute și să-l invite să aibă o realție cu el.  Că doar Dumnezeu îl vede că e fair play, l-a văzut că s-a înregistrat la recensământ, l-a vazut că nu vrea el să meargă la liturghie pentru că vezi tu, lui nu-i place parintele din parohie,  apoi e și foarte obosit și se fâstâcește, nu înțelege ce se întâmplă  în jur și mai sunt și multe babe băgătoare de seamă care seamănă cu soacră-sa.

Fără doar și poate că dacă pe vremea în care Hristos era între oameni și nu era iubit și înțeles, oamenii zilelor noastre nu știu cum să-l mai înțeleagă,  pentru că ei nu mai acceptă biserica Lui, pentru că nu suportă preoții care o alcătuiesc.  Dacă atunci a fost răstignit,  când era în jurul oamenilor și propovăduia, acum la 2000 de ani ce să-i mai ceri bietului om născut atotștiutor? El crede, dar nu cercetează. Ehei, măcar de-ar fi suficient. Ei judecă omul și pedepsesc  biserica, hulind-o. Măcar purtarile lor de-ar fi în armonie duhovnicească cu ceea ce pretind altora.

Am auzit de curând o replică a unuia, care spunea  că atât timp cât sunt preoți care dau exemple negative, el nu mai merge la biserică. Că atunci va merge, când toți preoții vor fi smeriți, săraci lipiți pământului, așa numai buni pe placul lumii. Eu zic să nu mai meargă nici la doctor, că sunt doctori care iau șpagă, și mai sunt și doctori acuzați de malpraxis, nici nu mai vorbim de câte boli poți lua pe cale virală din spitale, să nu mai meargă nici la școală, pentru că sunt și dasclăli care n-au ce căuta în învățământ și am putea continua exemplele cu absolut toate profesiile din lumea asta.

Și din pacate, majoritatea celor care aruncă cu pietre cu atâta ușurință, chiar dacă se declară ca fiind membri ai cultului religios, nu-și cunosc cu adevărat credința. Nu sunt curioși să o cunoască. Nu înțeleg slujbele bisericii, nu caută să afle răspunsuri la întrebările majore ale credinței lor. Nu fac nici minimul de efort să înțeleagă rolul bisericii și importanța sfintei liturghii. Se opresc la omul pe care nu-l pot înțelege și care e pus să păstorească peste o comunitate. Și se blochează acolo. Pentru ei acela reprezintă biserica mare, deși chiar ei recunosc că nu acesta este etalonul cerut. Și totuși, din comoditate, se opresc să mai caute răspunsurile de care aveau nevoie. Și se întâmplă să mai dea pe la biserică doar când dă popa Paște sau la vreun botez ori cununie, când e iar un bun prilej de-a iscodi ce  bani primește popa pentru serviciul prestat.

Când critici un subiect, se presupune că-l stăpânești suficient de bine, că îți sunt cunoscute toate tainele lui, și astfel pentru că observi că cineva se comportă în dezacord cu cerința, ai căderea morală să-ți dai cu părerea.

Cum ai putea să judeci și să analizezi postul, cât timp tu nu-i înțelegi rostul și n-ai ținut niciodată un post întreg ? Cum ai putea atunci să emiți opinii pe acest subiect, cât timp ție îți este necunoscut ?

Cum ai putea să înțelegi oamenii care se încarcă sufletește în pelerinaje, cât timp tu, n-ai încercat niciodată să iei drumul locurilor sfinte ?

Cât timp ne mai alimentăm cu judecăți și cu păreri unii asupra altora cât timp toți avem greșelile noastre și nu suntem curați niciunul ?

Cât timp mai jignim orice om vedem că-și face o cruce dreaptă și se închină să ceară binecuvântare când întâlnește un părinte, cât timp noi nu mai avem curajul să o facem ?

Ei, și dacă analizăm la rece situația celor pe care-i criticăm că nu-i înțelegem, parcă nu prea se mai încadrează în categoria habotnicilor,  că prea e strictă definiția,  și prea nu mai e nimeni azi așa, si-atunci, n-ar fi mai bine să-i respectăm pe cei care își cunosc credința, care o simt cu toată ființa lor,  pe cei care aleg să se jertfească prin post, pe cei care aleg să participe la sfintele taine, la slujbe, pe cei care merg cu credință și nădejde în pelerinaje,  să nu-i osândim  doar pentru că nouă ne e străină Biserica ?

Să ne vedem fiecare de segmentul pe care îl stăpânim, să ne gândim de 10 ori înainte de a eticheta pe cineva, iar dacă subiectul ne este străin și ne depășește, să ne abținem.

Să nu-i mai băgăm în aceeași oală pe oamenii care fac lucruri reprobabile, că zău, nu sunt purtătorii noștri de cuvânt.

Un creștin e dator să urmeze învățăturile credinței sale, însă e sortit păcatului, ispitelor, și asta e doar un atribut al umanității sale. Dumnezeu nu pentru sfinți L-a trmis pe Fiul Său în lume ci pentru păcătoși. Nu veți găsi creștini fără de pată, dar veți găsi creștini pioși, smeriți, iubitori de aproape, iubitori de a face fapte bune, și-i veți găsi în toate domeniile de activitate, pentru că fiecăruia i s-a dat un număr de talanți, pe care fiecare îi înmulțește sau îi păstrează, după caz.

Și am să o spun și-n textul asta, ori de câte ori se lovește în Biserică, se lovește în toți membrii ei, în toți aceia ce cred cu toată inima în învățăturile creștine și care sunt pregătiți să-și ierte aproapele pentru greșeli, să-l ajute să se îndrepte. Un creștin adevărat este dator să caute,  să cerceteze până găsește acel preot ce-l poate ajuta și sfătui în ale credinței, care-l poate îndruma spre un stil de viață duhovnicesc, care-l poate odihni sufletește, care e pregătit să-i asculte problemele și să-i dea dezlegare la păcatele mărturisite. Biserica este formată din membrii ei, nu este numai ziduri și lemne,  iar Hristos se jertfește în sfânta liturghie și-n biserica mică și-n cea mare, caci ambele au altarul închinat Lui.

 

Textul a fost publicat aici :

http://www.catchy.ro/despre-habotnicie-si-nu-numai/92713

Sursa foto : http://www.pixabay.com

Spațiile mici

În ultima perioadă s-a încercat totul, dar totul, pentru a distruge credibilitatea Bisericii Ortodoxe Române. S-au căutat mereu exemple negative din obștea preoțească, s-a arătat că preoții ăștia ce o formează sunt oameni simpli care pot greși la fel ca orice alt om la oricare alt job, s-a demonstrat că preoții nu sunt sfinți, ceea ce mulți nu și-ar fi putut imagina vreodată. A fost o adevarată stupoare pentru omul de rând să-și dea seama că preotul lui de parohie nu e trecut în calendar în rândul sfinților, că e om ca și el, din același aluat, cu aceleași probleme cotidiene ca și el, că n-are puteri miraculoase, n-are 3 perechi de aripi și doarme și el noaptea ca toți oamenii, nu zboară pe la casele enoriașilor să-i păzească de rele, că e doar un om pus însă prin natura profesiei să păstorească o mână de suflete și să le ajute să se mântuiască. Că e la fel cum e un director de spital care administrează un spital în care oamenii speră să se vindece.

Ei, și dacă s-a căutat cu atâta interes să se demonstreze că și preoții  sunt umani, cu păcate și decizii prost luate, cu greșeli și cu neputințe, mass media i-a găsit ușor. Probabilitatea de a-i fi găsit era la fel de mare ca și în cazul în care s-ar fi căutat în rândul dascălilor, medicilor, inginerilor, arhitecților, jurnaliștilor, economiștilor, juriștilor , polițiștilor, zilierilor, gunoierilor, florarilor , bancherilor și în orice altă profesie în care lucrează oameni și nu roboți. Va veni și vremea când vom înlocui oamenii cu roboți, iar domeniile în care aceștia vor fi înlocuiți cu mașini se tot extind. Până atunci, însă, în orice domeniu profesional cauți, cu siguranță vei găsi și exemple negative și exemple pozitive despre cum e bine să profesezi și cum nu. Exemple de AȘA DA și AȘA NU !

În mod evident, o astfel de cercetare de a găsi totuși exemplele cu AȘA DA  nu a stârnit niciodată curiozitatea oamenilor, iar a mass-mediei cu atât mai mult, încât un subiect de bine, pozitiv,  fără pâine și circ n-ar avea niciun farmec și n-ar vinde mai deloc.

Aceeași jurnaliști care au căutat mereu exemplele oamenilor care greșesc nu au căutat exemplele preoților care inspiră oamenii, care-i aduc mai aproape de Dumnezeu, care-i ajută să rămână în echilibru, care-i odihnesc sufletește. Oare de ce ?

De ce se simt nevoia de a critica ce nu  înțeleg ?

Cum ai putea să înțelegi câtuși de puțin ceva legat de Biserică dacă nu faci minimul de efort să-i ințelegi principiile și să-i cunoști învățăturile ?

Un critic literar nu începe să analizeze un text așa fără să fi citit în viața lui o carte. Întâi își formează o cultura literară, apoi încearcă să scrie texte, apoi începe să analizeze și textele altora. După ce știe cu ce se mănâncă domeniul respectiv.

Din pacate, când este vorba de a lovi în credința cuiva, de a o critica, nu mai încearcă nimeni să-și formeze o cultura religioasă, să se comporte duhovnicește, să înțeleagă învățăturile credinței sale,  să caute să vorbească cu preoți și călugări îmbunătățiți, ci sar direct la critici, la atacuri personale.

Veți spune de ce personale ? Pentru că ori de câte ori loviți în Biserica lui Hristos, simt cum loviți în mine. De fiecare dată când spoiți cu noroi în oamenii Bisericii, simt cum mă spoiți pe mine. Pentru că Biserica noastră ortodoxă nu e formată din ziduri ori din lemne, e formată din noi toți, ca mădulare vii ale ei, și ori de câte ori este jignită Biserica, eu simt jignirea în mod direct.

Subiectul de departe cel mai vândut când e vorba să se lovească în Biserica Ortodoxă Română îl reprezintă Catedrala Mântuirii Neamului. Deranjează atât de multă lume din mass media și mediul virtual încât o mână de oameni, de profesie artiști s-au gândit în limita lor artistică să-i compună un cântec de atac. Într-o vineri din Postul Paștelui. Am ascultat cu greu tot cântecul care nu are nicio linie melodică care să te facă să-l asculți, dar mi-am dat seama că dacă vorbesc oamenii de smerenie, aș putea să încerc și ispita asta să încerc să înțeleg punctul lor de vedere.

E o poveste despre un individ, artist de profesie, care visează finalizată Catedrala Mânturii Neamului și ca trezit din lâncezia păcatului alege să-l caute pe Dumnezeu în ea. Crezând ușuratic că Dumnezeu lui e atât de mic încât să încapă într-o catedrală, fie ea și a mântuirii neamului. Crezând că Dumnezeul lui i s-ar arăta și ar răspunde ispitei lui, crezând în mod ușuratic că dacă Iisus nu s-a lăsat ispitit în pustiul Carantaniei, Dumnezeul lui  se va lăsa acum ispitit de un artist care vrea să demonstreze ceva. Așa că artistul nostru ambițios pornit să ispitească alege să-l caute în alt loc pentru că el,  fiind atât de pur încât Dumnezeu să i se arate , hotărăște că dacă  nu i s-a arătat,  atunci nu are cum să fie acolo,  într-o biserică, catedrală închinată Lui.  Artistul nostru perseverent Îl caută în continuare și ajunge să creadă că L-a găsit doar într-o biserică de lemn. Crede că l-a găsit aici pentru că Dumnezeu preferă lemnul și spațiile mici . Și-l vede !?!

El și prietenii lui CRED că Dumnezeu preferă lemnul și spațiile mici. E lait-motivul manifestului muzical, la care au acces oameni ce au ales să profeseze în lumea artistică, ba unii dintre ei chiar creștini declarați. Ehei, oameni din categoria cu AȘA NU!

AȘA NU , nu pentru voi ca oameni, ca profesioniști în domeniul vostru de activitate, ci AȘA NU pentru manifest, pentru momentul prost în care l-ați jucat, pentru mesajul transmis, pentru vrajba pe care v-ați propus să o lansați acum în post, pentru puțina voastră implicare pozitivă în viața Bisericii .

Pentru că EU CRED că Dumnezeu preferă credința, nădejdea și dragostea, pacea, liniștea și buna conviețuire. Pentru că eu cred că nimic nu s-ar fi putut face acolo, dacă Dumnezeu nu ar fi îngăduit să se facă. Dar cred că voi, Taxi și prietenii, ați căzut ispitei din pustia Carantaniei și credeți că înțelegeți ceva din ce vrea Dumnezeu de la noi, de la voi.  Eu cred că niciunul dintre voi nu v-ați consultat cu duhovnicul cu ocazia mărturisirii păcatelor la început de Post al Paștelui și să-i cereți binecuvântarea pentru un manifest împotriva unei biserici închinată lui Dumnezeu. Pentru că eu cred că niciun duhovnic nu v-ar fi dat-o. Și mai cred că Dumnezeu preferă Catedrala asta în locul Moscheii din Capitală.

Și mai cred că dacă Antonio Gaudi ar fi proiectat la noi Catedrala Sagrada Familia din Barcelona ar fi fost ciuruit ca și Ceaușescu.

Iar dacă Notre Dame din Paris , Bazilica Sf Petru din Vatican , Catedrala Sf Sofia din Istambul, Catedrala Sf Sava din Belgrad, Domul din Milano, Lavra Poceaev și Lavra Pecerska din Kiew sunt  vizitate este doar pentru că eu cred că lui Dumnezeu îi place să fie vizitată casa Lui, chiar dacă doar de curiozitate. Pentru că așa începe căutarea Lui, din curiozitate…

Și cred că Dumnezeu preferă lemnul,  spațiile mici,  mari, catedrale și biserici, schituri și mănăstiri și chiar paraclisul din casa fiecărui creștin care îl iubește sincer și care CREDE în El și nu emite judecăți de valoare despre modul în care unii oameni aleg să-l cinstească.

Pentru că nu asta vrea El de la noi. Vrea ca fiecare să ne cunoaștem credința, să o înțelegem, să încercăm să trăim duhovnicește și să ne pară rău pentru păcatele pe care inevitabil le facem toți.  Să trăim în armonie, nu să ne învrăjbim mereu, să nu ne judecăm unii pe alții ci să ne ajutăm. Iar dacă nu putem să ajutăm, măcar să nu stăm piedici celor ce vor să lase ceva mai departe generațiilor viitoare.

Un popor creștin este dator să aibă un lăcaș de cult reprezentativ în capitala statului său.

Eu cred că Dumnezeu preferă ca spațiile mici din sufletele noastre să fie pline de dragoste pentru El , iar atunci le vom putea înțelege pe toate.

Post ușor și binecuvântat !

sursa foto : http://www.pixabay.com